FĂRĂ PREJUDECĂȚI Evrika!

Nici nu știi ce să mai crezi! Orice s-ar face pentru ei, oricîte înlesniri și facilități li s-ar acorda, pensionarii sînt imposibil de mulțumit. Nimic nu le mai place, nimic nu le mai ajunge. Au devenit, in corpore, un fel de Gică Contra, puși pe harță și pe respingere. Bunăoară, recorelările de pensii din luna aceasta, cîteva zeci de mii de lei, adevărată biecuvîntare pentru pușculița familială și nivelul personal de trai. Comentarii de genul „decît așa (sau atît), mai bine lipsă, că nu scoți mortul din casă cu mărunțișul bun de aruncat peste groapă. Prea-binele, zic unii, ăsta-i vinovatul. Reacții de copii rîzgîiați, cu cornițele pe frunte: dă-le, ca să-ți faci de lucru. Nu-i mai bine, atunci, să-i lași în pace să se amăgească cu virtuțile lor?

Mai nou, oficiile de protecție socială se confruntă cu o situație fără precedent: biletele subvenționate pentru stațiunile de odihnă și tratament nu au căutare, abia dacă apare vreo solicitare pe ici, pe colo. Asta, în condițiile în care, deși costă cîteva bune milioane de lei, pensionarul contribuie cu o sumă derizorie, ce reprezintă doar 70 la sută din cuantumul pensiei. Curată pleașcă, de care nu se înghesuie să beneficieze, trei săptămîni de casă, masă și tratament pe mai nimic. Pas de înțelege! Să nu-ți dai cu pumnii în cap?! Preferă să stea acasă, în regim alimentar de cruțare și frecții cu carmel, decît să se îndoape cu toate bunătățile și să facă opt proceduri medicale pe zi. Ca la noi, la nimenea. În ăst răstimp, personalul din stațiuni șomează sau are program redus, iar praful și păianjenii se instalează comod în camerele și cabinetele pustii. Tristețe mare! Turismul de masă e în moarte clinică, iar manevrele de resuscitare nu prea au efect. Trezește, dar nu deșteaptă. Bugetul familial și anotimpul rece le-au dat lovitura de grație. Numărîndu-și averea ce-i intră lunar în casă, pensionarul-cusurgiu se întreabă: ce să plătesc mai întîi? Datoriile, sau plăcerea? Care plăcere e, de fapt, nevoia de a-și obloji bolile spre a mai împinge cu cîțiva metri căruța speranței de a mai zăbovi oarece timp printre cei vii. Spre a face față (amară deziluzie) unii au început să solicite în avans ajutorul de înmormîntare, care bate spre șapte milioane de lei. O mică avere pentru mulți dintre acești năpăstuiți, văzută drept calea izbăvitoare de suferinți.

Tot zbătîndu-se între dileme, speranțe și promisiuni ce se învîrt, invariabil, în jurul atotputernicului ban, românul-cusurgiu dă din mînă a lehamite și strivește între dinți tradiționala înjurătură în care se-amestecă expresii uzuale precum viață, mamă sau băga-mi-aș! Ce legătură au ele cu biletele de odihnă și tratament subvenționate de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, urmează să clarifice psihologii, economiștii și sociologii în cadrul unor seminarii și comunicări științifice naționale. Problema e prea gravă pentru a putea fi expediată în doar cîteva cuvinte.

Ultima oră: rezolvarea ne vine tot de peste ocean, de la prietenii noștri americani, prin intermediul peliculei de succes (și de prost gust autentic) Familia Bundy. Atunci cînd își propune să plece în concediu, faimosul Al, vînzătorul de pantofi, se detașează de universul său familial, imaginîndu-și evadarea în cele mai pitorești și binecuvîntate locuri unde totul devine posibil. Călcîndu-i pe urme, și românul nostru pensionar, fudul rău prin buzunare, poate-acum să strige: Evrika! Am dezlegat enigma, a mea e lumea! Vedeți ce simplu era? (Mihai BUZNEA)