Observăm cu toții cum se instalează între oameni un fenomen nou: toată lumea este îmbâcsită de tehnică, aparatură digitală, calculatoare, informatică, muncă robotizată, iar cei mai mulți oameni, după zile petrecute în fața calculatorului, caută un loc de liniște sau de plimbare, caută să evadeze în mijlocul naturii – habitatul firesc – acolo unde Dumnezeu l-a așezat pe om ca rege. Așa se explică plecarea în pelerinaje, înspre toate orizonturile, parcă într-o frenetică alergare spre regăsirea sinelui, a autenticului, într-o eternă reîntoarcere determinată de nostalgia originilor, după cum frumos spunea Mircea Eliade. Pelerinajul este specific credincioșilor, dar și liber-cugetătorii se angajează în astfel de itinerarii, poate sub imboldul mascat al aceleiași căutări. Am avut astfel de experiențe în Occident.
Acum, în epoca navigării pe internet, a avioanelor supersonice etc. poate părea desuet sau straniu să revii la cea mai arhaică formă de mișcare, mersul pe jos, la plimbarea într-un parc sau în natură. Distanța de la tehnologizare la naturalitate este identică celei de la artificialitate la autenticitate, de aceea experierea ne-mijlocită a naturii înseamnă implicit cunoaștere, iar cea tehnic–mediată lasă impresia unei înstrăinări. Chiar dacă dintr-un avion sau satelit faci fotografii superbe asupra unui loc frumos – o cascadă, un izvor susurând – acestea nu vor înlocui niciodată imortalizarea lui pe aparatul cel mai sofisticat cu care ne-a înzestrat Dumnezeu – ochiul. Așadar, nimeni nu poate trăi bucuria contemplației naturii prin procură sau în manieră virtuală.
În ciuda tuturor cuceririlor celor mai noi ale tehnicii, omul din epoca supersofisticată în care trăiește astăzi nu-i fundamental diferit față de omul preistoric. Acesta știa deja că pentru a înainta trebuia să avanseze un picior înaintea celuilalt pe care se sprijinea. Prin analogie, tot așa trebuie gândită orice experiență esențială din viața omului. Suntem, de fiecare dată, readuși la aceleași legi fundamentale ale vieții reale. Viața în sine nu-i sofisticată. Așa cum nu putem da nimănui procură să vadă un peisaj pentru noi, tot așa nu există procură pentru a câștiga, prin altul, experiență interioară. Oamenii preistorici, ca și cei biblici sau cei din Evul Mediu, știau și ei acest lucru. Toți oamenii, fundamental, sunt creați de Dumnezeu diferit, dar, în același timp la fel. Ca și cei din Neanderthal, și noi avem nevoie să cunoaștem care sunt sursele vieții sau cauzele morții. Dincolo de diferențele de limbă, cultură, civilizație, experiența spirituală este singura care poate da sens existenței tuturor oamenilor, din toate locurile și timpurile. Și toate se reduc la un aspect foarte simplu: pentru a regăsi astăzi ceea ce știau ei, trebuie să coborâm din avion, sau să părăsim autostrada și să punem piciorul pe unde au mers aceștia.
Prieteni, nimeni nu se poate pune în mișcare în locul nostru! Noi înșine trebuie să parcurgem drumul pe urmele înaintașilor. Același lucru se întâmplă și în ceea ce privește viața interioară. Nu găsim liniștea divină dând mandat altuia să o caute. Caută tu, pleacă tu să găsești drumul și, dacă l-ai găsit, ține-l, căci Dumnezeu l-a bornat cu semnele Sale de circulație, ca să nu greșești destinația. Încearcă să vezi!
† Ioachim Băcăuanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului
Lasă un răspuns