Procedind dupa modelul sefului sau, premierul Emil Boc, care a dat tonul corridei cu aparatul administrativo-birocratic, supradimensionat, modest in performante, dar bugetofag prin costurile sale de intretinere si salarizare, ministrul de Interne a procedat la o masura similara in parohia pe care o pastoreste. Pornind de la constatarea, reala, ca s-au pripasit prea multi sefi in scaune inalte platite mai mult decit generos, cu simbrii si solde de zeci de mii de euro. Bugetul de recesiune nu ne mai permite acest lux costisitor, a dat de inteles inaltul demnitar, soptindu-si apoi in barba: imbuibarea dauneaza grav sanatatii. Astfel ca peste doua treimi dintre sefii galonati cu stele de chestori si de comisari sefi au fost invitati la munci mai de jos. Pas, au replicat acestia, ca la jocul de pocker, completind: parol. Ceea ce inseamna ca treizecisitrei de directori si sefi de servicii si-au cerut pensionarea in extrema urgenta, care nu le poate fi refuzata pe motiv de lege. Explicatia gestului in masa ne este la indemina: cuantumul drepturilor de pensie este de optzeci la suta din solda ultimelor trei luni, rezultind sume astronomice. Plus bonusurile consistente, sub forma de salarii compensatorii, de ordinul a doua-trei miliarde de lei vechi. Bani care ii transforma intr-un fel de rentieri de lux. Spre deosebire de amarasteanul de rind, a carui pensie dupa o viata de munca si de contributie la fond incape in buzunarul de ceas si mai ramine si loc. Prin masura aplicata de ministrul de Interne, preconizatele economii la fondul de salarii se transforma, sine die, in poveri suplimentare. Criza cu favoritisme. O dovada in plus ca nu orice buna intentie se transforma automat in cistig. Dar, unde-i vorba de drepturile omului, orice discutie in contradictoriu devine inutila si isi pierde obiectul.
Asa sa fie!? Poate ca proiectata lege unica a salarizarii personalului bugetar de toate categoriile, aflata in chinurile facerii la Guvern, va rezolva chestiunea discrepantelor intr-un mod cel putin rezonabil, daca nu si echitabil.
Deocamdata, sa raminem la ceea ce avem, fiindca „ce-i in mina, nu-i minciuna”. Pensionarii „de duzina” se uita cu jind la cei care au stiut sa-si traga partea leului apelind la fel de fel de tertipuri ce nu au mai nimic in comun cu moralitatea si bunul simt, ci doar cu regula puterii: „cine-mparte, parte-si face”. Pentru plebe nu sint bani, si cu asta am inchis discutia. Legea care trebuia sa le recunoasca si acorde, in parte, anumite cote ale drepturilor, adoptata de Parlament inca in urma cu mai bine de doi ani de zile, trece printr-un lung prilej de vorbe si de ipoteze. Pragul celor patruzecisicinci de procente din salariul mediu brut pe economie ramine, inca, un vis mult prea indepartat. Ministrul Muncii evita in mod deliberat sa se mai defineasca si „al solidaritatii sociale”, iar transele de majorare care trebuiau aplicate inca de anul trecut vor face saltul spre anul viitor, sfidindu-se… legea. Motivatia: toate-s bune, una-i rea, nu-s parale la curea. Sporurile pentru grupele intii si a doua de munca sint, si ele, puse la grea incercare. Organizatiile pensionarilor negociaza, dar sint trimise la plimbare in termeni eleganti, in timp ce pensionarii galateni ameninta cu proteste de strada; pentru a sasea oara in ultimul an. Fiti calmi!, ne indeamna guvernantii, toate se vor rezolva. Cind se va putea.
Fara pretentia de a va fi spus vreo noutate, am reluat interventiile la tema din cauza provocarii numita „pensii pentru galonati”, pornita de decizia de restructurare initiata de ministrul Internelor. Care ne trimite la una din celebrele legi ale lui Murphy: daca totul pare sa mearga bine, cu siguranta ai omis ceva.
Lasă un răspuns