Din nou la școală!

De câteva zile, la radio, în ziare, pe micile ecrane, știrile despre începerea noului an școlar abundă. Ce-i drept, cele pozitive sunt, parcă, mai puține decât altădată. Auzim doar despre lucrări de reparații neterminate, autorizații de funcționare lipsă, despre abandonul școlar, despre sărăcie și despre neputința autorităților de a transforma această zi într-o sărbătoare adevărată pentru copii și pentru părinți. Nu este vorba despre nostalgia unui festivism exagerat. Mi-e dor de optimismul generațiilor de altădată…

Mă întreb ce argumente are astăzi un părinte pentru a-și motiva odrasla? Ce să-i spună copilului ca să-l determine să învețe bine, să ia note mari și să termine șef de promoție? În jurul nostru sunt nenumărați absolvenți cu diplome ce par inutile pe o piață a muncii haotică, neinteresată de pregătirea teoretică, ci doar de profitabilitate rapidă. Povestea cu promovarea tinerilor ascunde, în fapt, o mare cacealma: fără experiență „în producție”, fără un CV profesional adevărat, acești tineri sunt cea mai ieftină mână de lucru calificată (sau cu potențial de specializare). Și atunci, oare ce poți să-i spui unui copil care se bucură de primul lui ghiozdan? „Învață, învață și mai vedem noi, apoi, cum te descurci în viată!”. Nu sună tocmai mobilizator…

În ultimii ani, din motive legate de sistem, dar și dintr-o plăcere masochistă a societății de a-și exhiba eșecurile, școala românească a pierdut enorm la capitolul imagine. Aud din ce în ce mai mulți părinți spunând: „Unde să-ți dai copilul să învețe? În licee este corupție, în facultăți diplomele se cumpără ca la piață… Poate doar în străinătate să mai fie o șansă.” Așa s-a ajuns în situația în care universitățile din România (chiar cele de stat, cu prestigiu, nu doar „privatele” cunoscute pentru diverse scandaluri) să nu mai aibă studenți, iar fel de fel de pseudo-facultăți de prin Anglia, SUA, Olanda sau Franța să fie pline de tineri de pe la noi, plătitori de taxe babane doar pentru că dă bine în țară să spui „Copilul meu studiază la Paris!”… În fapt, puțini sunt cei care ajung la facultăți de prestigiu precum Sorbona, Cambridge, Yale sau Oxford. Majoritatea obțin diplome la „colegii universitare” înființate prin diverse târguri occidentale, iar la întoarcerea în țară (dacă se mai întorc!) absolvenții descoperă inutilitatea lor.

Ca în oricare alt domeniu de activitate, și în școala din România nu poți să-ți faci planuri pe cinci, zece sau douăzeci de ani. Așa cum un întreprinzător habar nu are în ce condiții va activa peste un an sau doi, tot astfel un boboc nu va ști cum va termina gimnaziul sau liceul. Legile se schimbă la doi-trei ani, programa școlară este de-a dreptul fluidă, iar a discuta cu un copil despre ce vrea să fie când va fi mare este o glumă cinică. Știu elevi care astăzi încep clasa a XI-a sau a XII-a. Habar nu au ce vor face peste un an sau doi. Sunt copii cu rezultate foarte bune la învățătură, însă nu pot să-și definească opțiunea pentru o carieră viitoare. Sunt confuzi și ei, și părinții lor, și profesorii care au renunțat, parcă, să-i mai îndrume. Fiecare se descurcă așa cum poate și profesiunea a devenit un fel de loterie, de bingo național. Când, oare, vom înțelege, ca nație, că școala nu este o activitate de pe o zi pe alta, un „tun” din care doar șmecherii câștigă?
Ștefan RADU