Pseudoscriitori și un fals verdict

Mădălina ROTARU

Aș minți să spun că Bacăul duce lipsă de evenimente dedicate spațiului literar-cultural. Numai de la debutul acestei toamne, în municipiu, au avut loc două mari manifestări – Toamna Bacoviană și Festivalul Concurs – Internațional de Creație Literară „Avangarda XXII”, manifestări desfășurate pe parcursul mai multor zile și la care au participat (ca în fiecare an, de altfel), de ordinul zecilor, oameni ai condeiului (și pseudocondeieri – că la cei din urmă mă voi referi cu precădere ) din toată țara și de peste Prut. Mă bucură enorm toate aceste întâlniri, la fel cum mă bucură existența mai multor cenacluri literare, aici, în urbea asta aparent moartă cultural. Bacovia însuși stă de vorbă cu scriitorii în Casa-i Memorială, destul de des, activiștii cenaclurilor literare găsind în salonul poetului, eventual și printre mângâieri de clape de pian, tihna lecturii propriilor creații. Ceea ce mă doare însă, uneori până la indignare, este lipsa aproape totală, din belșugul acestor întâlniri, a tinerilor condeieri… Mi s-a spus de către cei din „garda veche” că tinerii nu au interes pentru poezie. Că ei, gardienii, merg adesea prin școli și licee să-i încurajeze pe tineri la actul creației și participarea la cenacluri. Dar că tinerii nu vin. Că nu-i interesează. Mai mult, nu există întâlnire la care poeții Bacăului – mulți doar autointitulați astfel – să nu se ridice să aclame: poezia a murit!

E un laitmotiv al întâlnirilor de taină ale acestor condeieri, de ani. Iar asta pe mine mă intrigă.
Cum să moară, domnilor, poezia? Poezia n-a murit. Poezia, pur și simplu, pe alocuri, nu este lăsată să se nască. Sau să trăiască. Culmea, taman de către susținătorii vehemenți ai decesului ei. Și, culmea, taman de către cei care – scuzată-mi fie îndrăzneala, dar am și eu ceva carte – numai poeți nu sunt, cel mult versificatori. Gândindu-mă la trecut, nu pot să nu-mi amintesc reticența cu care am fost întâmpinată, eu adolescentă cu vise mărețe, de către aceiași de azi, astfel de versificatori băcăuani, dar cu patalama, atunci când am îndrăznit să dau curs invitațiilor lor de a participa la cenacluri și lecturi. Desigur, după vreo două experiențe eșuate, am renunțat. Și la cenacluri și la visele mărețe. Aveam 16 ani, luasem vreo două-trei premii la concursuri naționale de creație literară, debutasem deja în revista Ateneu, aveam încurajări de la profesorii mei de literatură legate de condei. După două ședințe de cenaclu toată încrederea în mine s-a evaporat, însă. Și nu, nu datorită criticilor reale, constructive, care mi s-au adus ci, din cauza agresivității cu care am fost EU judecată și nu poezia mea. Cu indignare mi-amintesc că, de fapt, nu încercările mele scriitoricești erau analizate ci generația mea, prin mine. Agresiv, fără argumente, cu stigme, fără a se (ne) lăsa loc de replică.

În acest an, la Toamna Bacoviană și la Avangardă, aceeași poveste. Cu cât mai „pseudopoeți”, cu atât mai înverșunați în critici s-au manfiestat la adresa generației tinere. O generație care a lipsit, cu două-trei excepții, aproape cu desăvârșire de la manifestări. Și nu, nu pentru că n-ar fi vrut să vină ci pentru că nu a fost invitată, pentru că este considerată incapabilă, impotentă, iar asta doar din cauza stagnării într-un anumit tipar al celor „vechi”.
N-am acoperit, prin rândurile de față, nici măcar o treime din indignarea mea, dar mă opresc aici cu speranța că – felicitări revistei Ateneu pentru invitații Colocviilor din acest an! – măcar o concluzie se poate trage. Apropo, biblioteca mea geme de literatură tânără. Poezie cu vers din cel mai răscolitor cu putință, poezie adevărată de care marii poeți ai neamului, marii poeți dispăruți ar fi onorați, dacă nu intimidați, să o aibă semnată de membri ai cenaclurilor lor. Poezia n-a murit. Poezia înseamnă evoluție. Evoluați, așadar!