Gânduri cu arma la picior

Cum poți identifica un soldat când el este înglobat în noțiuni precum „armată”, „oaste”, „regiment” sau „unitate”? Uniforma îl face invizibil printre colegii săi de arme. Numele lui nu spune nimănui nimic, poate doar celor cu care împarte turela, carlinga ori tranșeea. Câți dintre noi am poposit cu privirea pe silueta zgribulită ce abia se distinge în foișorul înălțat la „cucurigu” pe un deal, păzind clădiri cenușii semnalizate cu panouri „FOTOGRAFIATUL INTERZIS”?

Îl aplaudăm atunci când, la zile festive, defilează țanțoș, în noul pas de defilare tip „NATO”, în uniformă nouă, scoasă special de la „ștoc” pentru un asemenea eveniment, ori seara, când se retrage cu făclii, făcând doamnele să ofteze după clipele când uniforma militară le dădea furnicături plăcute. În rest, el stă retras în cazarmă ori în taberele de instrucție, pregătindu-se pentru un război pe care nimeni nu și-l dorește. Nu se visează erou fiindcă, pentru el, erou înseamnă să te întorci, în cel mai fericit caz, în cârje ori în cărucior, dar, de cele mai multe ori, înseamnă să fii purtat de camarazi, în patru scânduri, acoperit de tricolor. Destui colegi de-ai săi s-au întors astfel din misiuni prin țări aride, unde principala îndeletnicire a băștinașilor este războiul „murdar”, dus fără milă și discernământ.

S-au întors acasă făcuți bucăți într-un TAB a cărui singură protecție era vopseaua proaspăt dată peste rugină. Au fost îngropați frumos, cu generali salutând cu o morgă oficială pe chip, consolând văduve și orfani care, peste o lună, vor face foamea încercând să supraviețuiască dintr-o pensie de urmaș, într-un târg uitat de lume unde doar armata mai angajează. Își cunoaște locul în formație, strigă „S| TR|IȚI!” din toți rărunchii unor persoane ajunse în posturi înalte prin servilism sau cu partidul, oameni de vază care n-au cunoscut ce-i aia viață de cazarmă fiind declarați inapți pe motiv de platfus ori intoleranță la culoarea kaki, dar care nonșalant au ridicat mâna aprobând tăieri de pensii, salarii sau fonduri de la Apărare.

Când îi va veni vremea, va ieși anonim pe ușa din dos, ducând ca bagaj amintirile, reumatismul ori deficiențele de auz sau vedere, sperând că nimeni nu-l va huli pentru pensia „nesimțită” care se va topi pe medicamente. Lui, soldatului, îi dedic acest onor cu pixul la piept, cu tot respectul unui fost camarad, amintindu-i o replică din filmul „Serbările galante”: „Istoria nu se ocupă de soldații obscuri”. Din păcate.

Liviu MAFTEI