Dan Petrușcă: „Semne din cărți”

Ultima carte a poetului Dan Petrușcă (Editura Babel 2013) – lansată la Centrul Cultural „George Apostu” cu un fast sărbătoresc cum numai această instituție știe a omagia un scriitor – însumează 39 de studii și eseuri excelente, abordând o mare diversitate de teme asupra cărora, citindu-le, te simți obligat să meditezi cu profunzime. Trei critici cu reputație (C. Călin, Șt. Munteanu și A. Jicu) au prefațat sărbătoarea, subliniind valoarea acestor „simptome, neliniști, paradoxuri și deriziuni” din cuprinsul cărții. Atunci am auzit că Dan Petrușcă este „un profesor bun, un poet bun”. Desigur, unui profesor poate să i se potrivească aprecierea. Pentru poet este total irelevantă. Poezia este un fenomen atât de inefabil, încât orice calificare cade în afara acestei arte. În creația poetică totul trebuie să fie bine acordat în simțire, altfel ajunge în afara timpului sufletesc al poetului, cât și al cititorului. Dacă n-auzi vocea lăuntrică a unui poet, nimic nu te poate ajuta. Inspirația poetică vine ca o briză, ca un parfum.

Doar poetul o poate surprinde în cuvinte. Este darul existenței, însăși viața lui. Doar el o va respira, doar inima lui o va bate. De aceea, Dan Petrușcă spune că „scrie pentru că nu poate trăi altfel”. Talentul îl ai sau nu-l ai. Nu poate fi suplinit prin travaliu, deși acesta este extrem de necesar. De altfel, autorul cărții vorbește „Despre inspirația poetică”, comentată începând de la Platon și Aristotel, apoi la Cicero, Immanuel Kant, Montaigne, E.A. Poe, Novalis, și pâna la Matei Călinescu, Arghezi și Ion Barbu. De înțeles că în absența talentului muzele îmbătrânesc repede, iar mulți poeți nici nu mai trăiesc cu ele, dându-și seama că îi înșeală și conviețuiesc cu cei talentați. În poezia lui Dan Petrușcă întâlnim, adesea, mult umor subtil, care o face mai omenească. În afară de farmec, dacă poezia n-are un pic de umor, devine intelectuală, matematică, mult prea logică, dar pierde calitatea omenească. Tocmai de aceea, poetul transcende studiul științific. El știe că bivolii și măgarii nu râd, copacii nu râd, niciun animal nu râde. Numai omul are simțul umorului. Trebuie, deci, că este ceva legat de el, pentru că umorul apare doar în cel mai înalt punct al evoluției – OMUL.

Cititorul va remarca marea deschidere a lui Dan Petrușcă pentru prietenie. Nu-i uită niciodată pe scriitorii Mircea Dinuț, Gheorghi Iorga, Constantin Dram, nici pe editorii de început ai revistei Ateneu – Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, Ioanid Romanescu, Radu Cârneci, George Bălăiță, Horea Gane, George Genoiu, Constantin Călin și nici pe prozatorul Petru Cimpoeșu. De altfel, fiecare dintre cele 39 de eseuri izvorăsc dintr-o adâncă dragoste și înțelegere a gândirii tuturor autorilor comentați, chiar dacă pe unii îi amendează când o iau razna, fie că se numesc Nicolae Manolescu sau Gabriel Liiceanu. Spun, așadar, că din aceste motive cartea lui Dan Petrușcă este cu adevărat remarcabilă.