Măcar de 15 ianuarie să ne amintim de Eminescu! De altfel, Poetul a devenit doar pretext, motiv de chermeză publică, de discurs omagial. Substanța genială se estompează și lasă loc doar aserțiunilor neutre. Între „Somnoroase păsărele” (ce țin cuvântări pe la mai toate simpozioanele organizate zilele astea) și analiza profundă din „Dezvoltarea noastră națională” (articol publicat în 18 mai 1879) „e-o cale atât de lungă”!… Degeaba vor încerca unii să minimalizeze opera celui care a ars întru ideea de neam și țară; degeaba alții caută semnele unui așa-zis antisemitism; veni-va vremea când îi vom împărți „în două cete: de smintiți și de mișei”…
De cele mai multe ori suntem tentați, atunci când privim cu ironie realitatea în care trăim la început de mileniu III, să spunem că am eșuat în „zodia lui Caragiale”. Învățați să facem haz de necaz, referința la marele dramaturg muntean este mult mai facilă. Însă dacă avem răbdarea de a răsfoi publicistica lui Mihai Eminescu vom descoperi rădăcinile acestei realități. „Cine cunoaște câtuși de puțin istoria țărilor românești nu poate să se mire de cele ce se petrec în zilele noastre. (…) Ce se petrece astăzi s-a petrecut sub forme deosebite mereu în timp de mai multe sute de ani. Când elementele sănătoase au avut destulă energie, ele s-au arătat hotărâte, exploatatorii de meserie «s-au făcut nevăzuți de frică și de rușine», iară cei amăgiți s-au pocăit și s-au întors pe căile bune. (…) Să ne arătăm hotărâți pentru ca fiii noștri să nu cază victimă celor ce exploatează țara de treizeci de ani, se trudesc să curme dezvoltarea noastră națională și să facă pe pământul românesc un stat cosmopolit.”
După 135 de ani, cuvintele acestea sunt la fel de adevărate. Și pentru că, iată, ne pregătim de un referendum pentru modificarea Constituției, ar fi bine să ne amintim de „Influența austriacă asupra românilor din Principate”, text publicat în 1876: „Fiecare constituție, ca lege fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu seamă, pe care se întemeiază. Corelatul constituțiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patricieni, de fabricanți, industriași, care văd în constituție mijlocul de a-și reprezenta interesele. (…) La noi, legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toți scribii de a ajunge la funcțiile cele mai înalte ale statului. De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci oameni cu slujbă – guvernamentali, oameni fără slujbă – opoziție.” Iar leacul pentru toate hibele sistemului românesc – de-atunci și de-acum – rămâne ironia inteligentă. Pentru că „introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima. (…)
Ce să zicem acum de doftorii poporului român, cari la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă. De-i șoseaua rea, încât se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate și fraternitate, și toate vor merge bine. Dar se înmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor, și s-or plăti. De-i școală rea, de nu știu profesorii carte, de țăranul sărăcește, iar breslele dau înapoi, de nu se face grâul, de-i boală de vite? Libertate, egalitate și fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune.” Sunt fraze scrise în 1877, sub titlul „Bătrânii și tinerii”, însă la fel de actuale, cred, și în 2014. Mă întreb: până când?
Lasă un răspuns