În ultimele zile ale anului care s-a încheiat, agențiile de presă internaționale anunțau, printre altele, și moartea generalului, în rezervă, rus Mikhail Kalașnikov, în vârstă de 91 de ani. Pentru cei mai tineri, acest nume nu reprezintă mare lucru, însă, pentru cei ca mine care au trecut prin acea perioadă a vieții despre care cei mai în vârstă o numeau, romantic, „trecerea băieților în rândul bărbaților”, numele bătrânului general ex-sovietic se leagă de acea extensie a soldatului care oferă, uneori, o aură de superioritate, alteori gânduri negre amplificate de eșecuri amoroase ori de-aiurea.
Kalașnikov este cel care a proiectat faimoasul pistol-mitralieră AK-47, cea mai des întâlnită armă de asalt pe întreg mapamondul, subiect în jurul căruia gravita viața de zi cu zi a militarului. Acea ustensilă de ucis, având greutatea de 3,6 kg, era responsabilă pentru (ne)fericirea multor tineri prinși în vârtejul emoțiilor civile încorsetate, volens-nolens, în uniforme kaki. Bucuria rezultatelor obținute la trageri prin găurile grupate în cercurile țintelor, ori scrâșnetele de dinți și lacrimile(bărbătești) strivite între pleoape de la inspecția de front cu răcnetele generate de pete negre sau – Doamne ferește! – rugină pe țeavă, toate acestea se legau de obiectul din metal, lemn și ebonită, purtat la spate, la piept, pe umăr ori în onor. Uneori, arma „împrumuta” numele fetei iubite sau dorite, fiind înlocuitoarea acesteia în geroasele nopți petrecute în foișoare neîncălzite, îngropat în mantale și pâslari. Îmi vine în minte rugăciunea pe care o spuneau recruții în filmul „Full Metal Jacket” al lui Stanley Kubrik: „Aceasta este arma mea. Sunt multe asemenea, dar aceasta îmi aparține. (…) Fără mine, arma mea nu e de niciun folos. Fără ea, eu sunt un nimeni.”Câte emoții pot izvorî dintr-un instrument al morții! Nu știu dacă bătrânul general a conștientizat ce „altar” portabil a construit. Istoria și legendele sunt pline de arme memorabile(săbii, sulițe, coifuri, arcuri) purtînd nume sonore ca Excalibur ori Durandal, de ce n-ar fi și Lenuța ori Suzy, nume încrustate în patul armei, viitoare purtătoare de legende?! Spre finalul vieții sale, Kalașnikov a spus că regretă din tot sufletul faptul că „opera” sa a fost și rămâne simbolul terorismului și al regimurilor totalitariste. A murit anonim și sărac, așa cum a trăit, îngropat în ideologii comuniste devoratoare de personalitate. Și-a lăsat numele să dăinuiască în teatre de operații, adorat sau hulit, fluturat în parade, nunți ori înmormântări.
Lasă un răspuns