Muzica

Ne naștem și murim fără consimțămîntul nostru

Vasile PRUTEANU

Cîteva sute de ani muzica nu a conversat decît cu Dumnezeu. Marii compozitori ai renașterii italiene, apoi Bach, Haydn, Hendel, Mozart n-au cunoscut nici un fel de alunecare spre omenesc. Abia odată cu Beethoven muzica a început a se adresa oamenilor. Încordarea voinței a înlocuit, de aici înainte, orice suavitate. VOINȚA în lupta cu DESTINUL a înlaturat pentru mult timp dulcile tînguiri și avînturile naive. În afară de Simfonia a V-a a lui Beethoven, nici o altă compoziție a Titanului nu ilustrează atît de exact triumful voinței și măreția omului ca ființă cugetătoare și muzicală cum o face Concertul nr.5 pentru pian și orchestră – „Imperialul”. Ascultînd această muzică în concertul de joi seara al Fliarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, am înțeles că nici la începutul și nici la sfîrșitul vieții noastre nu ni se cere consimțămîntul. Ne naștem fără a ști și fără a vrea noi înșine. De murit, murim tot fără a fi întrebați. Noi, ca muritori, n-avem drept decît la ce se află între naștere și moarte, iar asta se numește DESTIN. Pe acest traseu învingem sau sîntem învinși, cunoaștem măreția sau căderea. Muzica lui Beethoven (redată cu o energie debordană de pianista americană de origine singaporeză Chiu Tze Lin) este pe cît de grandioasă, pe atît de cutremurătoare în implicațiile ei spirituale. Cîteva străfulgerări contrapunctice sau armonice îți dăruiesc mai multă cunoaștere și te dezvăluie pe tine ca om ca pe o entitate sau eveniment mai însemnat decît construcțiile monumentale sau dezastrele lumii. Față în față cu viața și în lupta cu vicisitudinile ei nu vei simți niciodată dizgrațiile inimii. Vei fi, însă, fascinat de frumusețea luptei omului cu propria-i soartă, indiferent de rezultatul acestei lupte. Dacă lupta va fi triumfătoare, gloria ei va străluci în acorduri ample cît nemărginirea, iar lumina și bucuriile izvorîte din asemenea muzică va supraviețui mult timp în sufletul ascultătorului. Deși a dedicat acest concert arhiducelui Rudolf al Germaniei, Beethoven a evitat cu abilitate să înscrie în partitură „cîntece în onoarea acestuia”, simțind că onorabilitatea nu este decît izbînda socială a ipocriziei. De aceea, muzica este o avîntată epopee a voinței și totodată o subtilă stare de vibrație, topită în tumultul materialităților sonore, care dizolvă conștiința limitării noastre în spațiu și timp, conferindu-i dimensiuni cosmice.

În partea a doua a programului de concert ni s-a oferit Simfonia a II-a de Sibelius cu o altă viziune estetică, în care romantismul și etnodescriptivismul au un rol predominant. Lucrare de amplă respirație, simfonia lui Sibelius îmbină armonios descrierea sonoră a unor tablouri rustice cu un minunat și misterios melos nordic, sălbatic și suav în egală măsură. Dacă în primele două părți ale lucrării muzica pare oarecum statică, punctată ici-colo de cîteva melodii de întinsă duioșie, în celelalte două secțiuni izbucnește o forță sonoră de nestăvilit, armonizînd întreaga compoziție într-un discurs clar, din care rezultă regretul că nu te poți cufunda definitiv în muzică și că te simți, ca om, înglobat într-o materie dependentă de spațiu și timp, care te leagă de pamînt tocmai cînd ai dori să plutești în cele mai delicate imaterialități sonore. Masa orchestrală are adîncimi de nebănuit, din care vin năvalnic accente de mare dramatism, potolite cînd și cînd de reflecții senine și luminoase. Este, în bună măsură, meritul dirijorului austriac Friedmann Riehle, care a condus cu mînă sigură un aparat orchestral bine acordat la intențiile sale. Gama de nuanțe sonore, ritmică și tempourile atent alternate, creșterile și scăderile graduale de aplitudine au căpătat sub bagheta sa o strălucită izbîndă. Fără îndoială, ultimul concert al filarmonicii bacauane a lăsat trainice amintiri melomanilor prezenți în sala Ateneu.