Nicoleta Blanariu
Traversăm anul acesta – precum se știe – anul Caragiale. Anul vine, anul trece. Caragiale rămîne. Din fericire. Dar lumea noastră tot a la Caragiale rămîne. Din nefericire. Nu știu în ce măsură regizorul Nae Caranfil îl recunoaște drept magistru pe Caragiale, dar lumea ambiguă, năucitoare, șarjată pe-alocuri, din filmul Filantropica are, cu amalgamul ei de situații bulversante și „roluri în rol”, ceva carnavalesc și bolnav în același timp. Un amestec incert de veselie euforică și observație amară învăluie povestea dascălului travestit (nehotărît între a fi profesor sau cerșetor de lux), a Marelui Magician – fără pereche pișicher – și a lumii lor, tumoră fatală și ilară, crescută pe trupul mizer al cotidianului. Un film în care – vorba lui Caragiale – se „prefac în rîset lacrimile clare”. O comedie? Dacă da, atunci una de felul rîsu’ plînsu’, în care, la mijloc de drum între compasiune și deriziune, s-a aciuat o umanitate tulbure, nu mai puțin impresionantă. Pentru că e condamată la supraviețuire.
Perdanții filmului evadează în ficțiune. Renunță la păguboasa lor identitate reală – aceea din scriptele oficiale – și sub bagheta Marelui Magician, care le schimbă alura, biografia și repertoriul, intră în pielea personajelor vandabile. După schimbarea la față, Maestrul îi trimite în lume să-și joace rolul – să-și spună ticluita poveste. Căci – lecția numărul 1 a Maestrului – „mîna întinsă care nu spune o poveste nu primește”.
În bîlciul mare cît lumea, de-o parte se oferă – eficace regizat prin raportul dintre economia mijloacelor și consistența efectelor – spectacolul ananghiei (cu nenumărate fețe: ghinion de gentlemen care și-a uitat portofelul acasă, neșansa de regizor geniali, talent muzical rarisim amorțit de mizerie, copii ai străzii în clasică ținută rufoasă); de cealaltă parte, binevoitorii recompensează înduioșați aceste reprezentanții pe care le iau de bune, departe de-al suspecta de înscenare.
Cu agerime de iscoadă, răsărind pretutindeni ca spiridușii, copiii nimănui, în solda Magicianului, lasă impresia că Cineva (cinicul Magician) controlează neobosit derularea simultană și policentrică a Farsei. Odată intrat în joc, nu mai e loc de întors. Încurcatele ițe le stăpînește doar Păpușarul – Magicianul – Regizorul, maestrul iluziei și-al înduioșării, autor de roluri pe care, parșiv și abil, le încredințează „actorilor” săi spre interpretare. Romancier dizgrațiat de conducerea comunistă, reeducat cinci ani la temniță grea, a absolvit Jilava cu o credință de apostat: demnitatea celui slab e neînsemnată, inutilă, păguboasă. I se dă o țigară, gardianul devine „înțelegător”; s-au terminat țigările, locatarul în zeghe o ia pe cocoașă. Numai că „… ș-afară e la fel”, mărturisește „ăl mai om deștept din lume” (după spusele unui personaj), fostul scriitor, fost disident, fost deținut – domnul Puiuț, actualmente cu instincte de prădător. „Dincolo de bine și de rău”, în lume nu există – spune el (Lecția numărul 2) – decît trei meserii cu-adevărat distincte: „sărăcia, bogăția și sexul”, celelalte sînt variațiuni ale celor trei. Balzac și-a închis personajele Comediei umane între coperți de carte. Dl. Puiuț – căruia nu-i lipsesc nici acuitatea observației, nici simțul psihologic, nici verva imaginației și nici scrupulele – le dă drumul pe stradă. Dl. Puiuț a „inventat o meserie nouă” (care pînă la urmă se include într-una din cele trei elementare) – se mîndrește el: scrie texte pentru cerșetori. De fapt face mai mult: îi pune în scenă – imaginează pentru fiecare un cadru, o recuzită, o replică de efect, într-un cuvînt, un rol. Expert în ceea ce însuși numește „mecanismul milei”, Puiuț conduce o industrie a manipulării prin resorturile afectivității. Un rol de Maestru Vrăjitor inspirat încredințat lui Gheorghe Dinică de către regizorul Nae Caranfil.
Cu aceeași rară, frapantă naturalețe (dacă ne e permisă contradicția în termeni), cu care ne-a obișnuit, actorul Mircea Diaconu intră într-un rol complex al romancierului debutant, profesor de romînă „la un liceu cu renume” (ceea ce, în parte, înseamnă că pe elevi îi țîrîie mobilele la oră și-i așteaptă limuzinile la poarta școlii), romantic îndrăgostit, dispus la mari sacrificii pentru blonda și zvăpăiata modistă. Lecția numărul 3 a Maestrului: Un cerșător nu apare obligatoriu în zdrențe. Înregimentat printre cerșetorii – „gulere albe”, cu disperată nevoie de bani pentru a rămîne în grațiile iubitei, profesorul se autoevaluează: „De luni pînă vineri sînt cerșetor profesionist, iar sîmbăta și duminica, prinț”. Prins în jocul condus de Puiuț, personajul sfîrșește prin a-și asuma identitatea fictivă. Cînd cea care în rolul imaginat de Puiuț îi trece drept soție, îi spune, după numai două săptămîni de colaborare: „nici nu-ți dai seama cum au trecut zece ani” (de zece ani se căsătoriseră „soții Popescu” – creația lui Puiuț), acceptă această stare de fapt ca pe realitatea însăși.
Povestea a invadat viața reală, a acoperit-o, individul „real ” a intrat deplin (și irevocabil?) în pielea „personajului”.
La sfîrșitul filmului, am rămas în fotoliu, fără – deloc- sentimentul unei rupturi între scenă și ecran. Sala, aproape goală, cu vreo șase spectatori, dintre care nu lipsea (asortată cu tema filmului) pata de culoare – un tuciuriu chilug și zdrențos, din clasa” Dăă-mi și mieee!…”, părea o prelungire a ecranului. Un film de la care am ieșit năucită. Nedumerită de propriile mele reacții: amuzată? consternată? revoltată? În tot cazul, puțin temătoare. Cu temerea că „viața bate filmul” și că eventualele coincidențe nu sînt deloc întîmplătoare. Un film despre lumea în care o mînă-ți dă, cealaltă-ți ia. Despre acel fără de moarte cal troian.
Lasă un răspuns