FĂRĂ PREJUDECĂȚI Mihai BUZNEA

În fiecare zi mă întristez și mă revolt citind în ziare, sau urmărind reportaje difuzate de posturile centrale și locale de televiziune, despre copii abandonați în spitale, prin trenuri, lîngă uși de apartamente, în parcuri sau pur și simplu aruncați în pubelele de gunoi. Despre corecții demențiale aplicate de părinți alcoolici, lipsiți de educație și de sentimente sau atinși de boli psihice. Victime inocente, lipsite nu doar de dragoste, ci și de apărare. Traume care le vor marca toată existența, transformîndu-i, la rîndul lor, în torționari ai propriilor odrasle. Un cerc vicios extrem de dur și de periculos, de inuman și lipsit de orice sens.

Mi-a făcut plăcere, dintotdeauna, să citesc povestiri despre păsări și animale, o lume a miracolelor din care noi, oamenii, avem extrem de multe de învățat. Eu însumi am fost martor la numeroase întîmplări și priveliști care mi-au încîntat sufletul. Iată doar trei dintre ele, petrecute în teiul din fața balconului sau în curtea instituției unde mi-am petrecut aproape o jumătate de viață. Pe ramul plin de flori al arborelui, o vrabie-mamă își hrănește puii. Cinci pui golași, cu puf pe ei și caș la cioc, cam caraghioși, dar frumoși în naturalețea lor. Fămînzi și gălăgioși. M-au fascinat de cum i-am văzut, drept pentru care i-am „adoptat” punîndu-i „bătrînei” la dispoziție un boț de pîine proaspătă și-o farfurioară cu apă. Ciocuri larg deschise. Mama îmi servește, ad-hoc, o lecție de dragoste și imparțialite maternă: zborul ei are un traseu rectiliniu, între pîine, apă și pui, pe care îi hrănește la rînd, de la primul la ultimul, fără a sări vreunul sau a-i da altuia de două ori, după care o ia de la capăt, pînă îi vede pe toți sătui. Ea ciugule, nu mănîncă, are de împlinit un ritual venit din mesajul genetic. Scena, repetată a doua zi și în următoarele, pînă cînd cele șase păsări și-au luat zborul, nemaiavînd nevoie de protecția mea, mă hrănește sufletește și astăzi, după mulți ani. Devotamentul? E puțin spus! Cum altfel aș putea numi spiritul de dăruire al perechii de guguștiuci care-și clocește ouăle pe caniculă, furtună sau ploaie, sau lecția de educație ce urmează eclozării, cînd îi învață să mănînce, să zboare, să cînte, după care îi trimite în lume, să se descurce. Urmăresc fenomenul de mulți ani, vreo 30, din același balcon, binecuvîntat de existența mai multor arbori decorativi pe post de creșă în natură și n-am văzut vreodată ca păsările-părinți să-și bată progeniturile cu ciocul ori să nu le hrănească. Iar cînd, totuși, pierd vreun pui roiesc în jurul lui ca într-un ritual al deznădejdii. Așa cum am văzut, cîndva, la Molda, o cățelușă roșcată, aciuată la vechea poligrafie și adoptată de muncitori, care o răsfățau cu mîncare și afecțiune. Fătase Molda, așa pirpirie cum era, opt căței. Cineva, într-o noapte, i-a băgat într-un sac și duși au fost. După ce i-a căutat cîteva zile printre baloturile de hîrtie și cotloanele clădirilor, strigîndu-i cu scîncete de jale, cățelușa a murit de inimă rea.

Pilde. Cine-i om și cine-i cîine? O știre, dintr-un ziar băcăuan de ieri, îmi spune că la Pediatrie au mai fost aduși trei minori maltratați, cu coaste rupte, răni multiple și echimoze. Victime ale violenței în familie. Mi-amintesc de vrăbiuța navetistă între pîine și pui, de guguștiucii-pedagogi și de Molda plîngăreața. Ce prăpastie uriașă între aceste necuvîntătoare și bestiile cu chip de om! Dar ce poți face, decît să suferi și să te revolți?!