Acum 154 de ani, la 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi din municipiul Rîmnicu-Vîlcea s-a cîntat pentru prima dată, într-un cadru oficial
„Deșteaptăte, române!”, cel care a devenit, după decembrie 1989, Imnul Național al României.
„Deșteaptă-te, române!”, creat în focul revoluției de la 1848, a înobilat inimile revoluționarilor de atunci în acordurile căruia au depus Jurămîntul pe Constituția pașoptistă. La 24 ianuarie 1990 a fost proclamat imn de stat, lucru confirmat în 1991 în Constituția României, iar prin Legea 99/1998, evenimentul de acum 154 de ani a fost recunoscut ca dată de naștere a Imnului Național.
Multe și minunate cîntece, avînd drept scop trezirea sentimentelor patriotice, au fost intonate de-a lungul vremurilor pe pămîntul românesc, cele mai mobilizatoare fiind definite ca „imnuri”.
Imnul Național, așa cum termenii îl definesc, este cîntecul ce aduce înaintașilor înalt omagiu, avînd un conținut adecvat chemării fiecărei epoci și atribute prin care desemnează în asamblu națiunea. El trebuie să fie recunoscut oficial în țară și dincolo de hotarele ei.
Urmînd același drum, imnul Național românesc își deapănă o bogată și impresionantă istorie. Neîndoielnic, în istoria instituirii imnului nostru, un prim moment s-a consemnat în timpul revoluției de la 1821, cînd unele stihuri- „Mugur, Mugurel”- transpuse în limbaj muzical, dînd glas aspirației spre unitate și dorință de libertate au avut o largă circulație, cu semnificația unui imn. În deceniul cinci al veacului trecut, la manifestările publice se intonau melodii pe care ziarele timpului le numeau „imnuri”. Conform datelor publicate în această perioadă, au fost create numeroase melodii cărora li se dădea rolul de „Imn național”.
Atfel, în 1842, la Iași, spătarul Constantin Negruzzi a scris, cu prilejul zilei domnitorului Mihail Sturza, un imn național ce a fost pus pe melodia capelmaistrului Herffner. Numai peste un an a fost omagiat domnul Țării Românești, Gheorghe Bibescu, prilej cu care italianul Lago Massini a compus o piesă muzicală apreciată de public, intitulată „Imn național despre sosirea măriei sale”.
În 1845, în Țara Românească s-a alcătuit o poezie menită a fi „Imn național”, care a primit drept suport muzical o „melodie moldo- română”. La începutul anului 1848, cu prilejul vizitei domnitorului Gheorghe Bibescu la Craiova, se intonează la manifestările publice desfășurate melodii avînd de asemenea, rol de imn național (creația lui E. schilieder). Tot în acel an, s-a auzit un imn național alcătuit de postelnicul Gheorghe Asachi și pus pe muzica lui Alexandru Flechtenmacher.
În timpul clocotitoarelor evenimente de la mijlocul veacului trecut, muzica a reprezentat o formă de exprimare a sentimentelor, o cale de emulație a sufletelor. Analiza cîntecelor revoluționare create la 1848 evidențiază, odată în plus, colaborarea muntenilor, transilvănenilor și moldovenilor, ce demonstrează fără puțină tăgadă simbioza creației spirituale românești. Se știe că ardentul „Marș al lui Iancu” are la bază creația patriotică a lui Costache Negruzzi, dedicată legendarului întemeietor al statului feudal moldovenesc, Dragoș Vodă. Tribunul Nicolae Bălcescu, atras de conținutul și caracterul mobilizator al poeziei a prelucrat textul (pentru a-l omagia pe „Crăișorul Munților”) și l-a adaptat unei melodii datorită lui Rossini, astfel născîndu-se cîntecul ale cărui acorduri constituie și astăzi îndemn la acțiune militantă.
Date certe atestă că „Marșul lui Iancu” a fost cîntat de participanții la adunarea pregătitoare de la Blaj din 25 aprilie/ 5 mai 1848.
În contextul unui clocot revoluționar, făuritor de virtute și sentimente înalte, autorul „Doinelor și al Lăcrimioarelor” a compus ” hora Ardealului” ce va sta la baza „Horei Unirii” de mai tîrziu. O mare putere de expresivitate a avut cîntecul „Deșteaptă-te, române!”, care s-a impus drept liant de suflet și revoluționarilor români de pe cuprinsul fostei Dacii. Numeroasele mărturiii documentare relevă semnificația deosebită pe carte muzica a avut-o în timpul desfășurării revoluției, confirmă rolul pe care l-au avut cîntecele revoluționare, faptul că ele au trezit în sufletele românilor de pretutindeni speranța, au stimulat lupta pentru îndeplinirea dezideratului lor major, unitatea națională. Într-adevăr, muzica a sporit solemnitatea manifestărilor prin care masele își exprimau adeziunea față de Constituție și hotărîrea de a apăra idealurile revoluției. Astfel, la toate adunările publice, prin care locuitorii din sate și orașe au celebrat victoria revoluției pașoptiste, depunînd jurămîntul față de Constituție, înălțînd staguri tricolore și înfruntînd reacțiunea, formații muzicale au intonat melodii menite să sporească entuziasmul revoluționar. În această atmosferă de elan politic, Pascu Purcărea, „unter ofițer” în formația muzicii militare, compune un valoros marș intitulat „În numele Guvernului”. Din fericire, acordurile mobilizatoare ale melodiei pot fi ascultate, întrucît creația s-a păstrat, fiind cea mai veche partitură originală românească.
Primele preocupări în vederea alcătuirii unui imn național propriu-zis au avut loc în timpul domniei lui Alexandru ioan Cuza. Evenimentul s-a petrecut în 1860- 1861, cînd s-a organizat în acest scop un concurs dotat cu premiu de 100 de galbeni celui ce va compune un asemenea imn. De abia la 22 ianuarie 1862, în ajunul aniversării Unirii, Comisia însărcinată cu „ecsaminarea hymnelor” recomanda Ministerului de Război „spre a se adopta în armata română” următoarele compoziții:
1. – ” Marș triunfal spre primirea stagului Măriei Sale Prințul Domnitor”, compus de D. Eduard Hlubs, capelmaistrul Regimentului al II-lea de Linie;
2. – „Zorile cu Rugăciunea”, compus de D. Iosif Islovici, capelministrul Regimentului al V-lea de Linie;
3. – „Marșul destinat primirii orcărui șef de drept”, compus de D. Pascu Purcărea, fost capelmaistru.
Deși la 1862, cînd s-a desfășurat concursul, nici una din cele trei piese premiate nu a fost proclamată imn național, această manifestare a stimulat preocupările în această direcție. De fapt, în perioada care a urmat (inclusiv după instaurarea principelui Carol – 11 mai 1866) s-a folosit, ca imn național, creația (doar melodie fără text) care a primit în 1862 premiul I. Tot aceeași melodie va constitui imnul țării și după 1881 (momentul transformării României în Regat), cînd Vasile Alecsandri a creat pentru a adăuga melodiei lui Hlubs versurile imnului regal avînd ca denumire „Imnului Regal Român”. În perioada după 1947 influențe nefaste s-au răsfrînt, ca și în alte domenii ale spiritualității române, și asupra imnului național, compozițiile, ca și versurile, urmînd „modelul sovietic”, preamărind ideologia comunistă. În anul 1948, imnul țării se intitula „zdrobite cătușe în urmă rămîn”- versurile Aurel Baranga, melodia Matei Socor. În august 1953, Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost cîntecul „Te slăvim Românie” de Matei Socor, pe versurile lui Eugen Frunză și Dan Deșliu.
Din 1975 a fost adoptat ca Imn de stat cîntecul „Pe-al nostru steag e scris unire”, compus de Ciprian Porumbescu în 1880 (la data respectivă Imnul societății studențești „România Jună” din Viena).
Tot o creație datorată lui Ciprian Porumbescu a fost piesa muzicală cu larg răsunet „Trei culori”, ce devine după octombrie 1977 Imnul Republicii Socialiste România.
În ianuarie 1990, după cum afirmam mai înainte, a fost adoptat drept Imn național „Deșteaptă-te, Române!”, o creație românească devenită crez și imbold spre biruință. Acest cîntec revoluționar poartă o profundă semnificație istorică, este o creație cu adînc răsunet în coștiința neamului, acest cîntec s-a dovedit a fi imnul fraternității, adevărata Marseilleză românească, cumulînd contribuția unui ardelean, Andrei Mureșianu, și a unui muntean, Anton Pann.
În acele împrejurări Andrei Mureșianu a creat versurile nemuritoare ale poeziei „Un răsunet”. Publicată pentru prima dată în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, din 7 iulie 1848, poezia se răspîndește în scurt timp pretutindeni unde locuiau români. Cel care a transpus versurile lui Andrei Mureșianu pe muzică a fost Panteleon Petroveanu, cunoscut sub pseudonimul Anton Pann, funcționar public în Țara Românească. Originar din Bulgaria (n.n – s-a născut la 2 noiembrie 1796, la Silven), Anton Pann și-a găsit în Țara Românească o a doua patrie (n.n. – inițial se stabilise în Basarabia). Avea cunoștințe ample, ce i-au dat posibilitatea să ocupe succesiv și chiar concomitent mai multe funcții. A fost pacliser, cîntăreț, profesor de muzică la București și Rm. Vîlcea.
Legătura dintre versuri și melodie s-a făcut la ideea lui Iacob Mureșianu (fratele lui Andrei) de către Gheorghe Unceanu din Brașov. Așa s-a născut cîntecul care avea să transpună nesecatul dor al românilor spre libertate, versul de foc și cuvîntul de suflet al demnității românești. Adevărat arc de cerc peste decenii și veacuri, dar și peste hotarele vechii Dacii, „Deșteaptă-te, Române!” devine simbolul național după 1989, versurile sale redobîndind viață, recăpătîndu-și rolul lor de altă dată.
Chemare și strigăt, plîns și bucurie, mîntuire și speranță, îndemn la luptă și îmbrățișare frățească, „Deșteaptă-te , Române!” devine un simblol exponențial. (Col. (r) Valerian Timofte)
Lasă un răspuns