Un tată cere să-i fie luați copiii la stat

E timidă. Abia cînd începe să vorbească realizezi că ai în față un om bătrîn. Are cu puțin peste un metru înălțime. Și realizezi cu surprindere că trebuie să o iei în seamă ca pe un adult. Are păreri proprii și emite judecăți de valoare cu maturitatea unui om trecut prin ciur și prin dîrmon. Își ridică privirea îngreunată de greutăți și spune că are zece ani și șase luni. Maria Aurica Husa o prezintă apoi pe sora ei: Petronela Ionel. Are nouă ani. „Și trei luni”, ține să precizeze Aurica. Apoi muțesc amîndouă și-și lasă părintele să vorbească. „Cred că mă mai țineți minte. Eu sunt Marian Ionel și mi-am dat foc în fața copiilor, pe 10 mai. De atunci stau în spital. Am ieșit din spital la cerere, acum două săptămîni, că aveam patru copii acasă în întreținere și începe școala, iar eu nu am ce să fac cu ei. Cum, nu mai știți povestea mea?”, pare nedumerit omul din căruț.

Și începe să relateze cu lux de amănunte cum, în primăvară, după ce a ieșit din pușcărie, și-a căutat de muncă și nu i-a dat nimeni de lucru nici măcar cu ziua. „Fetele, pe Aurica, Petronela și Ștefana, le am cu Camelia Husa. Pe băiat, pe Marian, îl am cu una Nicoleta Savin. Astea s-au împrietenit, au plecat împreună la turci și m-au lăsat cu copii să-i cresc”, spune monoton bărbatul plin de răni pe tot corpul.

Îmi vede privirea și spune din nou: „Poate că o să mă vindec, că au dat jos de pe mine fărașe de carne arsă. Dar nu eu sînt principalul, ci copii. Fetele astea sînt amîndouă la școală, mai sînt cîteva zile, și eu nu le pot întreține. Eu însumi am nevoie de cineva care să mă spele și să-mi facă de mîncare. De cînd am venit, m-am rugat de vecinul meu, Gigi Adam, să dea telefon la Protecția Copilului și să vină să le ia la stat. Nu le-aș lăsa decît un an, pînă mă pun pe picioare din nou, să am grijă de ei. Poate că de asta mi-a dat Dumnezeu zile să mai trăiesc, după ce-am avut arsuri pe 90 la sută din suprafața corpului și-am făcut grefe de un metru de piele”, șoptește, zvîcnind inconștient din cap, Marian Ionel. Liniștea e spartă de o voce de femeie: „Sunt Florica Savin, bunica copiilor. Cît a stat el în spital, am ținut eu copiii, dar cu mine, în Izvoare, mai stă fata mea cu trei copii mici, omul meu este invalid, iar eu pur și simplu nu mai fac față. Mi-e greu. Ca să nu mai spun că am vrut să înscriu fetele la Școala numărul 16, că-i mai apoape de mine, dar nu le-au acceptat pentru că nu sunt din zonă. Acum, Marian a tot încercat să le dea la sta, și a rugat un vecin să sune la Protecția Copilului. Cei de acolo, cică i-ar fi spus că vor trimite pe cineva cînd vor avea oameni în zonă. Și de o săptămînă văd că nu a venit nimeni. Acuma, eu știu, poate că nici nu o fi vorbit acolo, ce pot să mai spun?…”, încheie femeia.

Fetele și-au încadrat tătăl, de o parte și de alta a căruțului și privesc întrebătoare, așteptînd parcă un rezultat pe loc. Le întreb dacă vor să se ducă la Casa de copii. „Facem așa cum spune tata, că este mai bine”, spune Aurica. În fața unui asemenea răspuns nu mai este loc de nici un comentariu. Decît poate de o reacție a autorităților sau a oamenilor cu suflet. (Marius DRAGOMIR)