Recurs la adevăr

Moral și imoral

Febra retrocedărilor de tot felul a cuprins aproape întreaga națiune. Iată că și personaje ale istoriei României se zbat în a-și revendica palatele și domeniile, uitînd de goana după miliardele furate din România și că sînt în posesia unor bunuri de patrimoniu ale țării obținute pe căi ilegale. În această situație se află ultimii suverani ai României, sau urmași ai acestora, Carol al II-lea și ex-regele Mihai, dintre care cel puțin ultimul, aflat în viață, are înalta datorie morală ca înainte de toate să restituie tablourile ce aparțin Statului Român și pe care și le-a însușit în mod fraudulos atît el cît și Carol al II- lea la părăsirea țării. Acest senzațional subiect a fost abordat și de reputatul scriitor Romulus Vulpescu într-un serial publicat în presă în urmă cu un an și intitulat „Nebunia retrocedării”, în speranța că va stîrni, astfel, o amplă dezbatere ce va determina, va stimula autoritățile să redeschidă procesul de recuperare a bunurilor de patrimoniu ale României. Pentru că, într-adevăr, un asemenea proces a fost intentat de Statul Român în 1977 moștenitorilor lui Carol al II -lea pentru recuperarea tablourilor furate. După decesul lui Carol al II- lea, la 4 aprilie 1953, la Lisabona, s-a deschis un proces de partaj la care fostul rege Mihai ca și fratele său vitreg Mircea Lambrino au încercat fără a izbuti să aducă la masa succesorală bunurile și sumele de bani ce aparținuseră tatălui lor. Furtunoasele dezbateri din 1977 prilejuite cu ocazia acțiunii de partaj prin care se cerea anularea testamentului Principesei Elena, soția lui Carol al II-lea, au dezvăluit manevrele murdare puse în lucrare pentru a stopa în vreun fel descoperirea tuturor bunurilor succesorale, inclusiv a celor care aparțin de drept Statului Român.

Deplina dovadă a faptului că regele Carol al II- lea ajunsese un profesionist în arta însușirii pe nedrept a lucrurilor altora, a constituit-o și acapararea celor 42 de tablouri din galeria trecută în patrimoniul statului în 1914, după deschiderea testamentului prin care regele Carol I a dispus, încă din 1899, asupra bunurilor agonisite în cursul lungii sale domnii.

Una din dispozițiile acestui testament era foarte clară și stipula în mod expres că galeria de tablouri a regelui Carol I, așa cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului regelui, Bachelin, va rămîne pentru totdeauna și în întregimea sa în țară, ca proprietate a Coroanei României. Această galerie era compusă din 214 tablouri de o inestimabilă valoare cultural-arstistică, pictate în sec XV- XIX de pictori celebri aparținînd școlilor italiană, franceză, olandeză, spaniolă etc, printre care El Greco, Rembrandt, Velasquez, Caravaggio, Tizian, Rubens, Veronesse, Van Dyck.

Nici moștenitorul Mihai n-a putut intra în posesia tablourilor furate de tatăl său, regele Carol II. O parte însă, din cele 42 de pînze din „Colecția Carol I” („Coroana României”) se aflau în stăpînirea sa, procurate în același stil: al însușirii frauduloase. Astfel, 30 de lucrări au fost scoase peste hotare de regina mamă, Elena. Hoția lui Carol al II-lea, urmată de cea a lui Mihai I a pornit de la înșelarea grosolană a opiniei publice din țară și din străinătate prin sugerarea unei false idei potrivit căreia între Coroana României (instituție de stat, organ suprem al Puterii de Stat și al Administrației, reprezentată prin rege) și „Casa Regală” (persoană juridică administrînd bunurile familiei regale) nu există nici o deosebire. Deoarece fostul suveran Mihai I se află în viață, în iunie 1993 România a înaintat o plîngere în justiție la Geneva, împotriva acestuia, care trăiește în acest canton, reclamînd restituirea tablourilor scoase din țară și a căror valoare litigioasă este estimată a se ridica, incluzînd și valoarea dobînzilor compuse, la suma de 500 de milioane de dolari!

Însă, drept cauțiune pentru cheltuielile de judecată, Tribunalul Cantonal din Geneva (zona în care se află localitatea Versiox, domiciliul pîrîtului) a decis că Statul Român trebuie să depună la grefă suma de un milion și jumătate de franci elvețieni și care, în ciuda tuturor pledoariilor „pro domo”, nu a fost achitată. Tribunalul Cantonal a respins acțiunea împotriva pîrîtului Mihai de Hohenzollern. Posibil să mai existe șanse de cîștig atîta timp cît taxa judiciară nu ar trebui să împiedice accesul la justiție. Și totuși Statul Român ar fi putut consimți la un astfel de sacrificiu bugetar justificat de una din condițiile de bază care stă la temelia spiritualității românești: dreptul poporului român asupra patrimoniului său național. (Romulus Dan BUSNEA)