DA’ S-O ȘTIM ȘI NOI Specii și specimene

Nu odată ne-au tras pe sfoară partenerii de afaceri. Oameni recomandați cu referințe serioase s-au dovedit niște consumatori de resurse neproductivi. Alții, care nu săreau cu nimic în evidență, au plecat spre locuri mai bune și numai după plecarea lor am simțit cît erau de necesari. Am constatat abia atunci că făcuseră, cu modestie, treabă bună.

Istoria societății omenești arată clar că fără CREATORI, INVENTATORI, OAMENI CU IDEI PROPRII, dispuși să realizeze ceva original, guvernați de verbele a crea, a gîndi, a verifica, a munci, a inventa, a-și asuma, am fi rămas în faza de civilizație preistorică și am fi aprins și astăzi focul prin lovirea a două bucăți de cremene (dacă mai înainte cineva ar fi inventat procedeul acesta!). Tot ce folosim azi, zilnic, obiecte banale ca ceașca de porțelan, becul, telefonul, motorul, stiloul, ceasul mecanic, au existat mai întîi ca idei în mințile unor oameni dispuși să inoveze, să facă și care chiar au făcut. Bernard, Palissy, Edison, Diesel, Petrache Poenaru, Peter din Nurnberg sînt doar cîțiva dintre titanii gîndirii dominate de verbele a crea, a inventa, a face. Se pot adăuga listei și alții: Vuia, Vlaicu, Brâncuși, Enescu, Cioran, Eliade, Nobel (care a inventat nu numai dinamita, ci și piroforul – piatra de brichetă, apoi bricheta, apărută la momentul potrivit, adică într-o perioadă cînd Germania ducea mare lipsă de chibrituri), De Sica (cel care în sărăcia de după război, a făcut „din nimic” un film celebru- Hoții de Biciclete, punînd bazele neorealismului italian), Chaplin (care n-a luat niciodată Oscar pentru un film anume, ci doar foarte tîrziu, unul onorific pentru întreaga activitate, cînd era deja mai faimos decît premiul decernat), Pasteur, Shakespeare, Van Gogh, Toulouse- Lautrec, Lumiere (inventatorii cinematografului), Nijinsky, Nureev… Să fiu iertat pentru caracterul eteroclit al enumerării și pentru cei numiți.

Mulți dintre aceștia au fost de o modestie remarcabilă, refuzînd publicitatea stridentă, precum și onorurile și onorariile în exces. Despre Einstein se știe că refuza publicitatea și, într-o zi, agasat de un fotoreporter care voia „un zîmbet pentru cititorii noștri”, a scos pur și simplu limba la acesta. Fotografia ce a rezultat a fost comandată în mai multe copii apoi de savant și una i-a oferi-o, se spune, cu dedicație, fotoreporterului. Einstein dovedea astfel că știa să-i aprecieze la rîndul lui pe profesioniști, orice meserie ar fi avut ei. (Cînd a fost solicitat să țină contra cost cursuri, la o universitate, a cerut o sumă ridicolă. În final, angajatorii i-au oferit o sumă … mai lungă cu o cifră – era totuși vorba de Einstein).

În modestia lor, unii și-au lăsat numele acoperit de al altora, iar descoperirile lor au circulat sub alt nume. Fostul „Magnetonul lui Bohr” e denumit azi „magnetonul Bohr – Procopiu”, recunoscîndu-se astfel contribuția savantului român, o vreme necunoscută. Iar despre formula lui Heron aflăm că era cunoscută mai dinainte, printre alții și de Arhimede. Istoria științei a jucat feste și unele descoperiri au ajuns asociate altor nume decît acelora ale autorilor. Notăm azi numerele cu cifre zise arabe, care sînt de fapt originare din India și doar puse în circulație de arabi.

Alteori, însă, intră în scenă, odioasă în rapacitatea sa, o altă specie de creatură: Noncreatul. Cum recunoaștem acest parazit intelectual? Simplu: e dominat de verbul a fi (în sensul de mai sus). Neputînd să facă, se mulțumește să fie: este colecționar de diplome, atestate, titluri fără acoperire în competența probată faptic. Sau, prin fals intelectual, ajunge să fie autor de studii, articole, lucrări furate de la confrații, elevii ori studenții săi. Impostorul habar n-are cum să facă, dar la locul de muncă înroșește firul telefonic întrebînd pe adevărații cunoscători ce are de făcut. Sau este Șeful cel Mare (care abia acum își scoate o diplomă de bacalaureat sau universitară… cu o lucrare de diplomă făcută de un subordonat). Sau e fostul Director incapabil să formeze o echipă din niște oameni pe care-i are la dispoziție (fiecare cu talentul său, dar care n-au deprins încă spiritul de echipă). E fiul senatorului sau deputatului X, care e angajat la intervenția tăticului cu 10 milioane salariu lunar, vine doar o oră pe zi la serviciu, iar colegii îi fac lucrările. E soțul sau soția managerului de personal, care a uitat o regulă a eficienței: rudele se angajează la firma concurentă. E cel care, atunci cînd i se scoate postul la concurs joi, îl are ocupat de marți sau vine la concurs deja cu cheile viitorului loc de muncă în buzunar. Știți cine este el? EL ESTE! Nu face, dar este! Chiar că nu face… nici două parale.

Are și el o problemă: cum să parvină, cum să devină șef. E singurul loc despre care crede că i se potrivește, pentru că acolo treaba o fac alții. Cei ca el au inventat o regulă: ești mai bine plătit dacă sarcina ta de serviciu este să pui pe alții să facă, decît atunci cînd faci tu însuți. De ce să se mai ostenească să creeze? El va întreba întotdeauna nu «Ce e de făcut?», ci «Cum se promovează?» sau «Cine împarte favorurile?». E bun în relații sociale – adică pupă și pe față și pe spate. Dimineața face turul birourilor cu colegi și dă mîna cu fiecare, spunîndu-și clar numele. Ține evidența micilor slăbiciuni umane ale colegilor, pe care le poate satisface cu costuri reduse. Beneficiu maxim cu investiție minimă. Cîntăreața sa preferată, Madona, care declara nonșalant: „M-am culcat cu oricine care putea să mă ajute în carieră!”. Nu deranjează, fiind adeptul proverbului „de ochiul șefului și de copita calului să te ferești”. Nici nu muncește mult. E convins că „Toate bolile sînt provocate de stress!” E un ins calm, comod, inactiv, care nu muncește, eventual pune pe alții să producă pentru el și îi răsplătește cel mult cu o bere peste un an. Folosește la greu telefonul, faxul sau internetul instituției pentru problemele personale. Are biroul ori foarte ordonat – face impresie – ori foarte plin cu dosare- vai! ce mult are de lucru! E disponibil pentru tranzacții și comerț. E ca acel puști din bancuri, pe care tatăl său l-a învățat suprema înțelepciune: „Ce să faci cînd îl întîlnești pe Dumnezeu pe drum? Vinde-l!” Știe prețurile și cursul valutar.

Cum îl recunoașteți? Nu e interesat să facă, să creeze. Nu zice niciodată : am gîndit, mi-am imaginat, am o idee,ce-ar fi să facem, să reducem costurile, am găsit ceva nou, cred că se poate face, mă apuc să fac. În schimb, e primul la deplasări în interes de serviciu, pleacă în centrele istorice pentru a aduce de acolo materiale care se vînd și la chioșcul din colț. Face turism pe banii instituției sub pretextul interesului colectiv. Trage sforile pentru salarii și prime. Nu dă numărul de acasă sau de la mobil beneficiarilor muncii lui (s-ar putea să-l solicite cineva), dar e plin de numerele colegilor săi competenți, pe care e gata să-i pună la treabă trimițînd pe alții la ei. E omul lui „Cunosc EU pe cineva care face într-o oră- vezi că EU SÎNT cel care te ajută, care ți-a rezolvat. Știi ce aștept de la tine!”. Pe scurt, e omul lui sînt și aștept! El doar pune vorba și încasează răsplata. Alții să muncească! Vrea mai mult ca orice și cu orice preț să fie promovat. Și ce șef n-ar promova o persoană așa de politicoasă, de atentă, de nefăcătoare de greșeli? (Căci, nu uitați – cine nu prea muncește, nu greșește.)

Aceasta e creatura recreaționistă, în eternă recreație creativă. Omului lui eu sînt, eu aștept și nu omul lui eu fac, eu creez, eu inventez. Aveți de decis pe cine angajați: cel care face sau cel care este? Nu uitați, însă, lecția de economie care spune că o firmă crează valoarea numai prin produse (și aici intră și activitățile prestate, serviciile, toate fiind activitățile creatorilor de bunuri) și prin invenții (rezultatul al efortului creatorilor de idei). Restul sînt cheltuieli.