ACCENTE Bătrîna și cartea

O văd de departe. E la capătul trotuarului și vine spre mine. Are mîna întinsă înainte, iar în mînă o carte. Oamenii trec indiferenți pe lîngă ea, deși bătrîna li se adresează. Nici unul nu se oprește. Tocmai mă întîlnisem cu o cunoștință mai veche, Mihai Feraru îi zice omului acestuia, îl cunosc de vreo treizeci de ani, de pe vremea cînd lucra la „23 August”. Acum e pensionar, a mai îmbătrînit, dar a rămas același om liniștit, blajin, vorbește, parcă, în șoaptă, să nu-l audă nimeni, nu v-am mai văzut de mult, îmi zice, dar am cumpărat cartea dumneavoastră, „Destin”, mi-a plăcut foarte mult, am citit-o chiar de două ori… Gîndesc, sînt cuvinte de complezență, așa sîntem noi, oamenii, deh… Și iată că bătrîna ajunge în dreptul nostru… „Nu vă interesează cartea asta…?” Și noi tocmai de cărți discutăm… : „Ia să văd, despre ce-i vorba…?”, și-i iau bătrînei cartea din mînă. „Amintiri și gînduri”, autor Henri H. Stahl. „Vă pricepeți la cărți?”, mă întreabă bătrîna. „Așa și așa”, îi răspund și, în vremea asta, o privesc mai cu atenție. Mică, palidă, cu riduri multe săpate mai ales sub ochii mari și întrebători, îmbrăcată într-un loden alb, cu niște pantofi destul de vechi în picioare, bătrîna mă privește, la rîndul ei, cu speranță… „Ai auzit de Henri Stahl, nu-i așa…? „Cred că da, am auzit…”. Da’ de mine n-ai auzit, nu-i așa…?” „Nu, n-am auzit…”. „Păi, eu îs învățătoarea Aneta Bîrzu, eu am făcut școala din Brad, ai auzit de Brad, satul acela cum te duci la Dămienești, ai auzit, poate, și de Ion Ionescu de la Brad, savantul, știi care…” Și eu, și amicul meu, nu mai scoatem o vorbă. Bătrîna reia”: „Știi, îs pensionară… Am numai 1.700.000 pe lună, mi-i și rușine să spun…, pentru mine ziua cînd primesc pensia e ziua umilinței, nici n-aș lua-o, da’ n-am încotro, e ziua umilinței, înțelegi…?” Înțeleg, doamnă învățătoare, că și eu și dumnealui – i-l arăt pe amicul meu – sîntem pensionari și trăim numai din pensie, n-avem altceva nimic, nici pămînturi arendate, nici alte venituri… Și pentru mine ziua de 14, cînd vine poștașul cu pensia, e ziua umilinței…”. Auzindu-mă, îmi ia cartea din mînă!” E clar, n-ai de unde-mi da pe cartea asta o sută de mii, cu o sută de mii o dau, e o carte bună, am început să-mi vînd cărțile din bibliotecă, parcă aș vinde din sufletul meu…” Și, în timp ce-mi spune toate astea, mai apuc să văd că ochii i s-au umezit. Pleacă fără să mai zică ceva și o privesc îngîndurat cum se strecoară, prin lumea asta indiferentă, cu mîna întinsă în care ține volumul acela care face cît o părticică din sufletul ei…

… Da, cam asta-i soarta pensionarilor din România. În marea lor majoritate, pensionarii au ajuns în pragul disperării. Aflîndu-mă, în vara acestui an, pentru a doua oară în Canada – nu, nu eu mi-am luat biletul de avion dus-întors, că mi-ar fi trebuit, pentru aceasta, pensia pe mai mult de jumătate de an – am citit în presa de limbă română că, cel puțin în provincia Ontario, sub deviza „Un dolar pentru un pensionar”, românii plecați și statorniciți în această țară primitoare și prosperă strîng bani pentru a-i trimite în România și a-i ajuta pe bătrîni. Inițiativa a fost lansată de o doamnă din orașul Windsor, din Sudul Canadei, nu-i rețin numele acestei doamne, în schimb, cît am stat acolo și am umblat printre români, mulți mi s-au adresat cu întrebări de felul: cum de vă descurcați cu pensia pe care o primiți?, ce facilități au pensionarii în țara noastră? și altele. Am stat de vorbă chiar și cu pensionari români din Canada – unul dintre aceștia se numește Ștefan Avarvarei, plecat cu mulți ani în urmă de aici, din Bacău – și am aflat că „seniorii” se bucură în țara de peste Atlantic de pensii destul de mari, că au gratuități la cabinetele medicale, la medicamente, pe autobuze și la spectacole, pînă și pescuitul sportiv e absolut gratuit pentru ei. Da, e altă țară, sînt alte condiții! Dar chiar dacă e greu, ca la mine acasă de bine nu-i nicăieri. Așa mă îmbărbătez, cu vorbele astea știute de la bunici și de la părinți și aștept, cu răbdare, ca și noi, ăștia, de pe linia moartă, să simțim că trăim omenește… (Eugen VERMAN)