Pentru mulți dintre locuitorii orașului Buhuși munca este numai o amintire. De o parte și de cealaltă a bulevardului ce urcă dinspre gară înspre centrul orașului, umbrite de tei și de magnolii se află bănci de lemn pe care stau localnicii, din primăvară – cînd se topesc zăpezile, pînă toamna tîrziu, cînd cerne iar peste oraș cu ploi calde ori reci, pînă cade cea dintîi zăpadă. Oamenii deapănă gînduri și cercetează în lung și-n larg bulevardul. Nu le scapă nimic; nici verva puzderiei de trecători care mișună încolo și-ncoace, pe trotuare, nici goana mașinilor, nici foșnetul frunzelor, nici zborul păsărilor, nici plutirea norilor… Nimic! Un ins trece, împleticindu-se; niște copii țopăie și vorbesc vulgar, ba mai și aprind țigări de la vîrstnici; dom’ vice, un pictor, doamna doctor, mașini, un bătrîn „verde”, o bătrînă plăpîndă, poștași, un evreu în vîrstă, o femeie frumoasă, niște țigani, o femeie urîtă, un preot în fața primăriei stînd de vorbă cu primarul; un cerșetor, clătinîndu-se și cu vorba împleticită, imploră milă și e ocolit de trecători; un polițist se uită după un bărbat cu barbă… ce i-ar mai smulge-o el, ca altădată!…; un profesor; oameni cunoscuți; oameni necunoscuți, se duc și vin…!
Vin păsările călătoare. Au ieșit urzicile – din mustul zăpezii; cele dintîi se văd în vale, la mănăstirea Ciolpani; pleacă păsările. Brrrr!, de-acum se vor prăpădi mulți bătrîni, dar și sărmani. Măcar de s-or duce în locuri mai calde!…
Burează. Băncile se pustiesc. Fulguiește. Unii scotocesc prin buzunare în speranța, deșartă, că vor găsi acolo ceva mărunțiș pentru „una mică”.
Acesta-i Buhușiul. Odinioară, în oraș era și un bibliotecar, Ion Ferlușcă, dar și o stație locală de radioficare prin care el, bibliotecarul acela care nu mai e bibliotecar difuza știri, muzică, realiza emisiuni culturale și de divertisment. Rapsodia Română de George Enescu era semnalul de începere al unei emisiuni care frîngea inimile și făcea să tresalte inimile a mîndrie; prefigura știrile prea mult duse în bîrfă și derizoriu, ce se ascultau pe băncile de pe bulevard.
Pentru Ion Ferlușcă, acum lumea aceasta este lumea cealaltă. A părăsit cărțile la care, de atunci, se umblă, cel mai adesea, la inventariere sau atunci cînd se șterge praful de pe rafturi – aceasta nefiind vina bibliotecarului de acum, ci nevoința oamenilor de a renunța vremelnic la hrana spirituală, din mai multe motive: unora nici că le-ar trebui, cum nu le-au trebuit nici pînă acum; altora le sînt mai lesnicioase alte surse de delectare, iar unora le lipsește vlaga și chemarea interioară de a mai resfira filele cărților și de a-și aluneca ochii peste cuvintele slăbite de substanță cînd simt că le chiorăie mațele de foame. Emisiunile fostului bibliotecar de la stația de radioficare au fost continuate un timp de către actualul Dan Silvaș, apoi stația a amuțit complet și, se pare, definitiv. De atunci și pînă astăzi, în oraș, bîrfele înfloresc, cu flori otrăvite, sub teii și magnoliile triste de pe bulevard.
Sigur, stația lui Ion Ferlușcă nu mai este actuală, dar apatia, pierderea speranței, dezolarea, incultura pot fi înfrînte în biruința valorilor estetice, culturale, morale ale oamenilor. Cum? Printre altele și de ceea ce a discutat preotul cu primarul. Căci v-am spus: erau mai înainte, amîndoi, în fața primăriei, cînd un individ, împleticindu-se, trecea prin dreptul lor; și un bătrîn „verde” încă, și o bătrînă plăpîndă, mașini, poștași, un pictor, un evreu, un profesor, niște țigani, doamna doctor, dom’ vice, un polițist… și oamenii de pe băncile de sub teii și magnoliile triste…
Aurel V. Zgheran oliile triste de pe bulevard
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.