FĂRĂ PREJUDECĂȚI Banalități la ordinea zilei

În fiecare an, în lume mor peste 15.000.000 de copii din cauza alimentației necorespunzătoare, care nu înseamnă altceva decît subnutriția și malnutriție. Mai direct spus: foamea seceră cu spor. Aceasta înseamnă cam 1.250.000 de decese pe lună, aproape 290.000 pe săptămînă, sau 41.000 pe zi, în sfîrșit, 20 de copii închid ochii la fiecare 29 minute, fără a fi apucat să se bucure de dreptul lor fundamental, acela de a trăi. Experții ONU, ai FAO, cît și din alte organisme internaționale monitorizează fenomenul de mai bine de o jumătate de secol, îl încadrează la capitole precum „grav, foarte grav” sau necompatibil cu morala universală, dar nu reușesc să găsească cheia soluției. O tragedie colectivă al cărei nume este NEPUTINȚA de a face ceva pentru viața care se înfiripă și apoi dispare ca un abur.

România își are și ea, din plin, contribuția la acest trist bilanț. Specialiștii noștri au ajuns la concluzia că peste 50 la sută dintre nou-născuți sînt anemici. Cu alte cuvinte, suferă de boala foamei, care de cele mai multe ori este transmisă de mamă, subalimentată cronic, și se accentuează printr-un regim alimentar sărac și deficitar. Maladia are, nici nu se putea altfel, și o denumire mai elegantă – incidența asupra populației, încercîndu-se să se combată prin tratament medicamentos (de unde bani, cu ce medicamente?). Cu ce efecte, nu e deloc greu de ghicit. Aceleași statistici, capitol la care nu stăm deloc prost, ne spun că în ultimii 10 ani indicele mortalității infantile la mia de nou-născuți crește constant, pe fondul scăderii natalității, ceea ce face ca sporul natural de populație să fie negativ, proces demografic involutiv constatat, de altfel, și la recensămîntul populației și locuinței din primăvara acestui an. Proces la care anemia, cu cele 50 de procente ale sale, are o contribuție decisivă. Cît de sănătoși și de viguroși vor fi copiii din cealaltă doime, care vor reuși să scape de efectele subnutriției și malnutriției, este o altă întrebare. Mai mult ca sigur, peste alți 25-30 de ani, alți specialiști, experți și statisticieni vor constata și acuza tarele cu care ne confruntăm astăzi, dar nu vor putea face nimic. Ce altceva s-ar mai putea spune? Banalități la ordinea zilei. Într-o țară din a cărei populație mai mult de două treimi se află sub pragul sărăciei, cu peste șase milioane de năpăstuiți care nu au nici după ce bea apă, obligați să țină mîna întinsă la pomana guvernanților, orice declarații de bune intenții riscă să fie de domeniul absurdului. Cu alocația pe care o primesc părinții pentru un copil, nu se poate asigura hrana. Cît despre celelalte, nu puține, trebuințe, mai bine să nu-ți amintești, îți faci sînge rău și strici și puținul lapte de sîn pe care mama i-l poate oferi micuțului flămînd. Din nefericire, sugarul nu știe să tacă și să-nghită în sec, hrănindu-se cu promisiunile servite în exces de potentați. El știe doar să ceară. Nu i se dă, țipă pînă cînd se învinețește și tace definitiv, marcînd încă o victimă în indicatorii statistici, deveniți, se pare, cei mai dinamici. Și uite-așa, îmi amintesc că pe la mijlocul deceniului cinci al secolului trecut, românul, solidar cu nord-coreeanul frate, fredona, la serviciu, acasă sau mergînd pe stradă, cîteva versuri dintr-un răscolitor poem compus de un poet român: „Eu sînt Wu-Wing/Al tău cel mic/, Mi-e foame și mi-e frig…”. Găsiți vreo asemănare cu ce era, atunci, la nord de Paralela 38? Spuneți-mi și mie, ca s-audă și cine trebuie. (Mihai BUZNEA)