Summit-cheie în „orașul de aur”

Pe ulița alchimiștilor, ciudata străduță pragheză unde visători medievali sperau în transformarea metalului obișnuit în aur, vor păși, începând cu 21 noiembrie, către sala mare a Hrad-ului din capitala Republicii Cehe participanții la Summit-ul NATO ce își propune o revoluție în istoria de 53 de ani a Alianței.

Un summit-cheie, se spune în mediile politice și militare internaționale. Aflată la răscruce privind unitatea și țelurile sale, NATO pare hotărîtă să adopte o poziție și o strategie militară radical noi, care vor transforma profund configurația și mărimea celei mai importante Alianțe a lumii.

Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO), înființată în 1949, avînd în componență în prezent 19 state, reprezintă, conform statutului său, expresia concretă a a parteneriatului transatlantic între membrii europeni, SUA, Canada. Obiectivele organizației erau în primul rînd politice. Realizarea acestora se baza pe o planificare comună a apărării, cooperare în plan militar, consultare și colaborare în domeniile economic, științific, al protecției mediului, precum și în alte domenii relevante ce țin de securitatea membrilor săi. Și, totuși, sub influența anilor Războiului Rece, în timul cărora NATO s-a concentrat, cu prioritate, asupra asigurării și menținerii apărării colective, dar și a evenimentelor din Irak sau fosta Iugoslavie, Alianța Nord-Atlantică este percepută, în principal, de o mare masă de oameni, drept o alianță militară. NATO este înțeleasă în termeni de împărțire a sferelor de influență, logică ce poate descifra și vădita înclinație românească spre această organizație internațională, al cărui membru principal este SUA. În această „imagine” se pot sesiza unele din motivele pentru care dimensiunea „menținerea păcii” a NATO este ignorată și chiar persiflată. Așa se explică și asimilarea unei dualități între NATO și UE, ca și compunerea discursului integrării euroatlantice. Însă, integrarea reprezintă un cuvînt pretabil doar UE, care este o organizație integratoare. NATO reprezintă o alianță de cooperare, politică și militară între țările membre care își păstrează, fiecare în raport cu celelalte, independența. NATO grupează, așadar, țări cu resurse și capacități extrem de diferite, dar unite nu numai prin conștiința pericolului comun, ce trebuie în debut de mileniu III redefinit, ci și prin sentimentul unității profunde a civilizațiilor pe care doresc să o perpetueze. Acestei „ținte” îi sînt subordonate și cele două mari obiective al Summit-ului praghez al Alianței: „extinderea robustă” prin invitarea aderării la organizație a șapte noi membrii și redefinirea „scenei” concomitent cu rescrierea „rolului” pe care „actorul” NATO îl joacă în lume.

Reuniunea NATO din capitala Republicii Cehe va marca, în primul rînd, eșecul unei inhibiții occidentale, în special a SUA, privind extinderea, inhibiție marcată prin termeni economici, dar care, în realitate aveau un important politic, tară a Războiului Rece.

Printre motivele includerii de noi membri figurează „extinderea stabilității și a democrației în Europa”. În opinia lui Gebhard von Moltke, ambasadorul Germaniei la NATO, admiterea unor noi democrații în formare, precum România și Bulgaria, le va oferi posibilitatea membrilor mai vechi ai NATO „să aibă o influență mai mare asupra modului lor de dezvoltare pe care aceștia îl doresc, decît ținîndu-le pe margine”.

Fostele țări comuniste, care sînt sau vor deveni membre ale NATO, constituie o inedită clasă de aliați: a celor care doresc cu ardoare să fie membri probînd astfel că aparțin Occidentului. Primele admise -Polonia, Ungari, Republica Cehă – nu au fost incluse pentru a întări Alianță, ci pentru a lărgi perimetrul de Est al Europei. „Din punct de vedere militar, recunoștea recent ministrul de externe al Poloniei, Wlodzimierz Cimoszewicz, noi nu am fost candidații cei mai bine pregătiți”. Dar cele trei țări s-au dovedit a fi membri entuziaști, în special dornici să mulțumească Washingtonul, care le-a sprijinit aderarea la NATO. Următoarele șapte state -România, Bulgaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia și Lituania – se arată a fi, potrivit unor responsabili ai NATO, dar și unor oficiali din țările respective, la fel potențiali membri entuziaști ai Alianței și susținători ai SUA. „Balanța în cadrul NATO s-ar putea înclina în favoarea unei organizații mai robuste, mult mai strîns aliniate la politica americană”, afirma un politician al SUA. La rîndul său, un reprezentant al Administrației Bush, contrazicînd cele zise pînă nu demult de americani, susține că o alianță NATO „mai mare poate fi mai bună și nu riscantă sau mai costisitoare”, deoarece „obiectivul privind apărarea teritorului Europei nu mai este relevant”.

Acuzat de irelevanță după atentatele americane din 11 septembrie 2001, NATO depune, așadar, eforturi serioase de transformare pentru a face față cerințelor unei noi epoci. „Dorim ca la Summit-ul de la Praga să demontăm vechea Alianță rigidă și să făurim alta nouă, capabilă să facă față sfidărilor, inclusiv războaielor viitorului”, declara Nicholas Burns, ambasadorul SUA la NATO, într-un discurs rostit în urmă cu două săptămâni la Berlin. Motivînd schimbarea de optică și strategie în cadrul NATO, oficialul american a spus: „amenințările la adresa păcii nu provin din partea unor state puternice din Europa, ci a unor state instabile și a unor organizații teroriste aflate departe de frontierele Europei”. Cea mai periculoasă dintre amenințări a fost definită „combinația dintre armele de distrugere în masă și terorism, care are drept țintă nu numai armatele, ci și populațiile civile”. În acest sens, la Summit-ul de la Praga este posibil ca șefii de stat și de guvern din țările membre ale NATO să anunțe crearea unei forțe multinaționale de reacție rapidă de aproximativ 21.000 militari, care să permită NATO operarea rapidă și eficientă împotriva unor noi inamici, departe de Europa, dar și onorarea unor angajamente referitoare la achiziționarea de noi aparate de zbor și echipamente care ar putea face posibilă desfășurarea respectivei forțe cît mai repede posibil.

Ideea privind înființarea unei forțe de 21.000 militari, la care să contribuie cît mai multe țări ale NATO, a prins cu o viteză surprinzătoare din momentul în care SUA au avansat în primăvară propunerea pe canale diplomatice. După ani de dezbateri pe tema necesității ca NATO să opereze în afara zonei Alianței, miniștrii de externe conveniseră în cadrul unei reuniuni desfășurată în capitala islandeză Reykjavik că organizația „trebuie să fie capabilă să desfășoare forțe, cît se poate de repede, oriunde este nevoie” pentru a răspunde, astfel, „în mod colectiv și cît mai eficient oricărei amenințări”. Acesta a fost un pas decisiv către ideea privind o forță nouă a NATO.

Bazîndu-se în parte pe un răspuns cald, Donald Rumsfeld, ministrul american al apărării, a lansat, însă, în mod oficial ideea referitoare la forța de reacție respectivă doar în cursul reuniunii miniștrilor apărării din țările membre ale NATO, desfășurată în luna septembrie la Varșovia. Potrivit celor ce elaborează planul, această forță ar urma să se bazeze pe „contribuții corespunzătoare” din partea țărilor membre, inclusiv a celor mai slabe și mai puțin avansate tehnologic”.

Un oficial oferea exemplul Republicii Cehe, care ar putea contribui cu specialiști în materie de război biologic sau chimic și al României ce ar putea veni cu un batalion antrenat în condiții de munte sau unul de poliției militară. Contribuții ar putea fi făcute, sînt de părere responsabili NATO, de către toate cele șapte state care vor fi invitate să adere la Alianță la Summit-ul de la Praga. Astfel, SUA ar putea scăpa, spun unii comentatori, nu fără o oarecare malițiozitate, de o „nedorită povară” privită nu neapărat din punct de vedere financiar, ci moral.

Oficiali din numeroase țări care participă la pregătirile pentru Summit-ul praghez și-au exprimat optimismul că, prin activitatea diplomatică intensă, dar puțin mediatizată, din ultimul an s-a ajuns la un acord „în linii mari” privind schimbările fundamentale din cadrul NATO. Există însă o oarecare temere. Diplomația de culise care a pregătit terenul pentru Praga și pentru un nou NATO a fost condusă de un mic grup de oficiali din capitalele țărilor membre ale Alianței dar subiectul NATO a atras foarte puțin atenția forurilor legiuitoare și a mass-media din țările Alianței. „Parlamentul și popoarele noastre de acasă nu au realizat ce se întîmplă”, aprecia zilele trecute ambasadorul Germaniei la NATO, von Moltke, adăugînd preventiv „lucrurile evoluează atît de rapid, încît toți avem senzația că sîntem în medii diferite. Este drept, cîțiva politicieni, printre care senatorul american, republican, Richard G. Lugar au urmărit evenimentele respective și au intervenit în sprijinul lor. Tot pentru „armonizarea partiturii „la Praga”, secretarul general al NATO, lordul George Robertson, a efectuat vizite „dense” în statele membre ale Alianței pentru a obține angajamente specifice în legătură cu viitorul organizației. „Gîdilînd” o „coardă sensibilă” el a spus: „dacă europenii doresc să aibă o influență asupra ceea ce americanii fac, planifică sau gîndesc, atunci ei trebuie să fie capabili să fie împreună cu americanii la momentul potrivit”.

În aceste condiții, pasul următor, la fel de important ca Summit-ul praghez, o afirmă mulți analiști politici și militari, ar fi aprobarea deciziilor de către parlamentele și popoarelor țărilor membre ale NATO.

Consecință directă a evenimentelor din 11 septembrie 2001, dar și urmare a conștientizării faptului că vechiul NATO, organizație de securitatea colectivă destinată să apere Europa Occidentală împotriva unei invazii sovietice, riscă să devină total irelevantă într-o lume în care terorismul a devenit principala amenințare strategică, Summit-ul de la Praga ar putea, așadar, să pună capăt unei dispute de un deceniu privin posibilitatea ca NATO să opreze în afara zonei sale. Chiar și francezii, cei care mult timp s-au arătat sceptici acestei idei, și-au schimbat opinia, fapt ce creează optimism. „Cred că NATO se îndreaptă în direcția corectă după ce s-au dus turnurile gemene din New York”, estima Benoit d’Aboville, ambasadorul Franței la NATO.

„Credibilitatea NATO provine din capacitatea sa”, prefața la finele săptămînii trecute lucrările Summit-ului de la Praga lordul Robertson.

Rămîne de văzut dacă „reuniunea istorică” din Republica Cehă va oferi Alianței instrumentele necesare pentru a rămîne relevantă într-o lume în schimbare.

Dacă NATO va deveni o Alianță pretabilă sfidărilor actuale, ea va avea încă o întreagă istorie în față. Dacă, însă, nu va putea face față schimbării atît de entuziast blamate în aceste zile, atunci organizația își va diminua rolul, „nu va mai fi atît de utilă sau importantă”, cum preciza chiar unul dintre inițiatorii „revoluției NATO”, americanul Nicholas Burns.

Pe străzile înguste ale Hrad-ului praghez, politicieni și militari visează să nu fie doar alchimiști, ci creatori de aliaje noi în acțiunea de păstrare a liniștii și valorilor democratice în lume.

Participant activ și energic la schimbările din Europa mijlocului de secol XIX, cu repercusiuni benefice în istoria ulterioară a țării, România are, iată, prilejul de a fi prezentă direct și la modificările, poate mai puțin spectaculoase, dar cu aceleași profunde implicații înregistrate în debut de secol XXI. În interesul său, al viitorului său. (Cornel CEPARIU)