Anotimpul rece și copacii dezgoliți de frunze mi-au creat o stare mai specială, acea stare ce te îndeamnă la reflecție, mi-am amintit astfel o conversație ce am purtat-o de curînd cu o persoană mai matură, trecută de cinzeci de ani și care, printre multe altele, îmi spunea că se simte asemenea copacilor goi, adică metaforic vorbind, stă în picioare dar e pustiit și trist. A reușit să-mi transfere acea stare emoțională ce m-a impresionat și mi-a captivat gîndurile; despre acest segment „mai special” al populației aș dori să vorbesc acum, căci din păcate această categorie cu vîrsta de peste cinzeci de ani reprezintă cam o treime din totalul populației țării noastre. Deși ei sînt adesea numiți bătrîni, eu n-aș folosi acest termen și asta pentru că, în ciuda ridurilor și a părului grizonat, sufletul le este tînăr și mintea așișderea: activă, înțeleaptă, riguroasă. Ei au încă multă dragoste în suflet pe care subtil o oferă zi de zi celor din jur, fie că sînt copiii, nepoții sau semenii lor. În ciuda intemperiilor vieții și-au mai păstrat răbdarea, tăria stîncii, tactul și bunele maniere. Tocmai ei, acești oameni deosebiți sînt astăzi dați la o parte, ignorați, marginalizați de către generațiile tinere și mai ales de guvernanții care promit și uită mereu.
Generațiile mai tinere, fie că sînt oameni obișnuiți sau cu putere de dicizie, uită sau nu vor să știe că existăm și mai ales beneficiem astăzi de numeroasele frumuseți ale acestei țări, datorate muncii și sacrificiilor acestor generații mature. Ei sînt cei care timp de treizeci-cinzeci de ani au înfruntat viața, au trecut peste războaie, cutremure, foamete, schimbări de regimuri politice și dictatură comunistă încercînd să supraviețuiască, dar mai ales să clădească societatea nouă pentru generațiile următoare. Sînt tot ei cei ce au trăit cu revolta în suflet, în mizerie morală, sacrificîndu-și anii tinereții în tăcere și compromisuri. Cu existențe adesea dedublate, cu multe renunțări, cu o muncă asiduă, cu tenacitate, iar unii dintre ei cu prețul libertății au mers mereu mai departe păstrînd demnitatea și unitatea poporului nostru. Printre ei se află astăzi dascălii ce ne-au învățat alfabetul și ne-au educat, mediciniștii ce ne-au salvat viețile, specialiștii ce ne-au hrănit și îmbrăcat, savanții ce ne-au dus faima, și deopotrivă omul simplu, muncitor și țăran care la un loc au făurit atîtea minunății în astă țară, plăcută și rîvnită de mulți. Au fost și ei generațiile de sacrificiu, uneori de prea multe sacrificii, dar au așteptat, prin propria lor dăruire, zile mai bune pentru noi. Ce au, în schimb azi?
O bună parte din ei au doar dezamăgiri și deziluzii; au pierdut și cel mai de preț aliat – timpul – care e tot mai scurt și mai neprietenos, uneori chiar hoț: fură speranța zglobie și lasă loc clipei și îndoielii. În ziua de azi multe sînt potrivnice! Bunăoară, o parte din ei posedă încă o mare capacitate de muncă, o pregătire perofesională, un intelect prodigios și multă experiență, dar cînd își exprimă dorința de a munci sînt refuzați categoric ca și cum toate aceste calități ar fi estompate de riduri sau argintiul părului. Ne lamentăm că avem mulți șomeri și pensionari, ne place să stăm cu mîna întinsă la Occident, dar refuzăm să ne folosim cu eficiență propria forță de muncă, inteligența și talentul românului! De ce ne încăpățînăm împotriva noastră? Ce forțe malefice ne îndeamnă mai curînd la depersonalizare, le renegarea propriilor putințe, la imitații desuete? Și, de aici, la situația economică nu e decît un pas; în această privință aceste generații sînt iarăși defavorizate. Se vehiculează ideea că un om în vîrstă nu ar avea multe necesități. Știți bine că e falsă! Și el are nevoie de mîncare, îmbrăcăminte întreținere, cărți, ziare și mai ales de medicamente; cheltuielile sînt aceleași, prioritățile vis-a-vis de cei tineri, sînt altele. Chiar de au fost corecți în viața lor, și-au plătit toate dările și au muncit pregătindu-și din timp „bătrînețea” materialicește, tot la limita decenței sînt mulți. Și astăzi ei trăiesc din prea puțin și din multe renunțări zilnice, dar viața i-a învățat, în schimb, ca o lege a compensației, să nu-și mai dorească ce nu le poate fi accesibil. Oare cîte umilințe pecumiare mai încap în viața lor?
Ce-i deranjează însă cel mai mult pe ei e lipsa de apreciere și respect a celor din jur, cît și a celor „cocoțați” la putere. Cicero spunea: „Bătrînețea stimată și onorată de tineri devine mai ușoară”. Mare mi-a fost uimirea, cînd pe un post de televiziune, un realizator de emisie ceva mai tînăr afirma că s-a săturat de bătrîni; aceast realizator cu siguranță nu l-a citit pe Cicero și nici nu realizează că are proprii părinți și bunici, dar mai ales nu știe un lucru esențial: că va ajunge și el bătrîn!
Pe dragii mei înțelepți îi deranjează tot ce este inestetic în comportamenutul celor din jur; le repugnă incorectitudinea, obrăznicia, inerția și ipocrizia. Uneori se simt sătui de viață, dar își mai regăsesc resurse interioare pentru a merge mai departe, căci nimeni nu înțelege mai bine, decît ei, profunzimea și măreția vieții!
Nevoia de a vorbi unii cu alții și de a ne privi în ochi este caracteristică temperamentului nostru latin, dar este imperioasă în vremuri de restriște și singurătate. Pentru o parte din oamenii în vîrstă, singurătea e, cum se spune, la ea acasă. Chiar de au copii și nepoți, chiar de au grijă și se ocupă de aceștia, ei tot singuri se simt. În torentul vieții, chiar proprii lor copii și nepoți uită adesea să-i mai întrebe „ce se întîmplă cu ei?”
Opriți-vă o clipă și ascultați-le inimile atît e pline de iubire pentru voi! Ei continuă să investească fără preget în noi sentimente și nu dramatizează nimic, chiar dacă adesea îi dezamăgim. Ei mai știu că nici o vîrstă nu e ușoară în această viață. Ușoară ne-o mai putem face doar între noi printr-o conviețuire generoasă, caldă și umană; să încercăm cu un zîmbet și o vorbă să le alungăm sentimentul de inutilitate și angoasă.
Tagore scria: „Omul are într-însul tăcerea mării, larma pămîntului și muzica văzduhului”. Haideți să profităm de înțelepciunea și spiritualitatea lor, să învățăm de la ei cum să fim neobosiți, buni luptători cu viața și să aflăm secretul verticalității umane. Să nu uităm „că cea mai grea zi e aceea cînd nimeni n-are voie de tine”.
Haideți să trăim împreună afdaptîndu-ne la ideea că viața este unică și efemeră! (Elena RUSU)
Lasă un răspuns