Constantin CĂLIN
Combătută, ca un păcat, în textele religioase („Să nu dai la întristare sufletul tău și să nu te necăjești pre tine în sfatul tău”), tristețea devine un sentiment dominant în epoca modernă. De la romantism încoace, ea e o ispită și intră , aproape obligatoriu, în „poza” majorității poeților. „Păstorul întristat” al lui Cîrlova e, în fapt, poetul întristat. Avînd în față „Tîrgoviște(a) căzută”, ruinată, la fel se declară și Grigore Alexandrescu. Tristețea cetății îl atrage: „O iubesc căci e tristă și căci a suferit”. E surprinzător cît de des apare cuvîntul „trist” la „veselul” Alecsandri : „Trist, acum la despărțire/ De fiori mă simt cuprins”; „Era la ora tristă cînd palida cadînă”; „Să peară dușmănia din trista omenire”; „Zgomot trist în cîmp răsună”; „Omul trist cade pe gînduri și s-apropie de foc”; „Vesela verde cîmpie acu-i tristă, veștezită” etc. Contemporanul său, Costache Stamati, apasă și el pe același cuvînt, chiar insistent: „În tristul meu suflet tînără se pare”; „Și-n tristul meu suflet lumină revarsă”; „Și tristul meu suflet ar scăpa de chinuri”. Asta într-un singur poem, în care mai e folosit, de două ori, și sinonimul „mîhniciune”, de la „a mîhni”, verb de origine necunoscută. După Eminescu, pînă la Arghezi, tristețea e o atitudine lirică cvasigenerală. Verasul lui Ioan Nenițescu („Colo, stă trist poetul și cufundat în gînduri”) se potrivește la foarte mulți. Tristețea e fie impulsul spre cugetare, fie consecința acesteia. Ea îi cea care-i fixează „coloarea” și-i dă „un ton”. Cine sau ce anume o generează? răspunsurile obligă la multiple nuanțe. Uneori e momentană, alteori e cronică; uneori e din cauze biografice, alteori e din cauze generale, istorice. Motivele, de la un loc la altul și de la un scriitor la altul. Născut în același an cu A. Vlahuță, francezul Albert Samain pare mai tare marcat de tristețe decît el cînd exclamă, în mijlocul unui „poem neterminat”, „O la tristesse des solitudes sans bornes!” (O tristețea singurătății fără margini!). La rîndul său, deși mai tînăr și cu simpatii socialiste, Traian Demetrescu se înfățișează mai obosit și mai decepționat decît autorul Icoanelor șterse. Tristețea sa, împlîntată în „suflet”, în „inimă”, în „stomac”, adică în zonele vitale ale corpului, provine dintr-o deziluzie iremediabilă („Mi s-au sfîrșit iluziile toate, / Pe cripta lor am scris:
<< Nu se mai poate!>>/ Și înțeleg – pricepere tîrzie -/ Că tot ce-a fost, a fost ironie”) și, nu o dată, are caracterul unei concluzii pesimiste asupra lumii: „Toată lumea-i de mizerii…”. La fel de amar cugetă și alți scriitori de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, devitalizați și dezolați, vulnerabili, cu sensibilitatea revășită. S-a vorbit, atunci, chiar de un „pesimism exagerat”, îndeosebi printre tineri, respins ca inoportun, căci tristețea desparte, iar vremea cerea, dimpotrivă, o apropiere și o coordonare a energiilor. Între acești autori, priviți chiorîș de critică, își face loc și Bacovia, un tînăr epuizat de eforturile școlare, cu înclinații boeme, dar care adoptă odată pentru totdeauna masca tristeții. Ulterior năvălesc peste el motivele, din ce în ce mai serioase, pentru a o purta, încît pînă la umă îi intră în carne și-l definește. Tristețea sa pare, însă, o altfel de experiență decît a celorlalți: mai amplă, mai deasă, mai profundă. Bacovia e un om ocupat de tristețe, un suflet „deprins a fi trist”. Ceea ce la alții e incidental, un simplu smalț, la el e aproape permanent, substanță: gîndește trist, vede trist. Toate simțurile îi simt tristețea. Cuvîntul „trist” e prezent în toate volumele sale, în care apare, ca adjectiv sau ca adverb, de 76 de ori. Pentru autorul Scînteilor galbene tristețea e o marcă a lucrurilor, de la cele apropiate la cele depărtate: casele sînt triste, geamurile, felinarele, becurile, salonul, tablourile, clavirul, statuile, „patinorul”, luna, muzica, dansul, amintirile, poveștile, parfumurile, orele, ploaia, ninsoarea, sunetele, culorile, gîndurile, moralul, țara, lumea. Triști sînt poeții, constituiți „în ceată”, triști – amanții, triști – alcoolicii. Periodic, ceea ce-i trist devine și „mai trist”. Îndepărtată un timp, tristețea se întoarce: „Și iar toate-s triste…”. Într-o meditație tîrzie asupra ei (cît și asupra unor categorii morale), Bacovia îi dă cea mai corectă explicație generală:
„Frumos/Vesel,/Bun/Urît/Trist/Rău,/Cauze din etern/ Și social…/ Suna, pe undeva,/ Ghitara…./ Cădeau și poame coapte, / Într-o grădină paradis…/ Frumos/ Urît/ Vesel/ Trist/ Bun /Rău,-/Cauze din etern/ Și social…” (Gîndiri).
În plus, sugerează ideea permanentei ei repetiții, în combinații variabile, fatale.
Lasă un răspuns