VARIETĂȚI CRITICE Revanșa lui Arie

Constantin CĂLIN

Vineri, am recitit, în „Cazania” lui Varlaam, „învățătura” despre ultimul sfînt mare din calendarul fiecărui an, „Nicolae făcătoriu de ciudese”, adică de minuni. Minunile (făcute în timpul vieții, dar și după moarte) constituie un criteriu pentru numirea cuiva drept sfînt. Sfinții sînt prodigioși în această materie. Iată cîteva exemple. O fată de doar 12 ani, sfînta Filiofteia devine, imediat ce moare, grea ca o stîncă, de neurnit, pînă cînd celor preocupați de înmormîntarea ei nu le vine în minte ideea de a-i găsi un alt loc unde să fie îngropată decît cel natural, de care vroia să se îndepărteze. Ucis de slujitorii eparhului din Cetatea Albă, Ioan cel Nou își arată sfințenia, de asemenea, printr-o minune. În timp ce îngerii îi tămîiau trupul abandonat pe caldarîm, un evreu, crezînd că aceștia sînt preoți creștini ce călcaseră interdicția de a-l prohodi, a vrut să tragă o săgeată în ei, dar a rămas cu mîinile lipite de arc. La rîndul său, preacuvioasa Parascheva, după ce e depusă în biserica din Epivat, „multe și minunate ciudese făcea întru cinstea și slava Sventei Troițe”. Dar, lucru ce trebuie observat, singurul sfînt cu care această calitate este trecută în „titlul” său e Nicolae. Unele din minunile sale amintesc de cele ale lui Iisus Hristos sau de ale apostolului Pavel: a potolit furtuna pe mare, a tămăduit bolnavi, a înviat un corăbier căzut de pe catarg, și-a salvat provincia de la foamete etc. Cei care i-au alcătuit legenda au pus însă pe primul plan, privilegiindu-l , un gest de-al său caritabil, uman: salvarea a trei fete de la prostituție. Neobișnuit e felul în care face această „milostenie”: surprinzător, dezinteresat, discret. Banii (în pungi cu cîte trei sute de galbeni) sînt aruncați pe fereastră, după care fuge „de-acolea”. Descoperit, a treia oară, de tatăl fetelor, un om scăpătat, sfîntul îi cere să nu spună nimănui despre ajutorul pe care i l-a dat. În ciuda aparentei simplități, gestul său e simbolic, cu semnificații morale durabile. Din el se poate deduce că darurile sînt niște obstacole în calea păcatelor, către care împing nevoia și dorința. Dăruind, sfîntul anihilează posibilitatea producerii lor. El mai sugerează, apoi, cum anume trebuie procedat, din proprie inițiativă, în secret, fără publicitate, fără recompensă. E modul ideal de a obține efectul de minune.

De regulă, sfinții se împart în două categorii: martiri și asceți. Sfîntul Nicolae nu se încadrează în nici una din acestea. Mitropolit al Mirlichiei (regiune din sud- estul Asiei mici), el e un ins activ, care la sfîrșitul vieții moare în patul său. E îndrăzneț și practic. Intervine oportun, în evitarea unor situații dramatice, pacifică, aprovizionează cu grîu populația din eparhie etc. Imaginea sa contrastează cu cea a sfîntului blajin, pe care nimic nu-l atinge. O scenă, povestită în „jitia” inclusă de Varlaam în cartea sa, îi dezvăluie temperamentul impetuos, chiar violent. La sinodul de la Niceea (325 d.H.), sfîntul Nicolae nu suportă elocința lui Arie, prin care acest preot din Alexandria nega natura divină a lui Iisus, și-l pocnește în plin discurs: „Nu putu svîntul să audză hulă, ce să sculă de unde ședea și să duse de lovi pre Arie cu palma preste obraz atîta de tare cît i să strămutară fălcile”. Replica celui agreat seamănă cu a unor publiciști moderni, care exclud acest chip de a polemiza: „Cu dirapul iaste, împărate (se adresează el lui Constantin cel Mare, care prezida sinodul), înaintea împărăției tale să-și rădice măna unul ca acesta? De ști grăi să grăiască cu cuvîntul, iară de nu ști el să tacă. Dară pentru ce mă lovește preste obraz înaintea împărăției tale?” Felul de a reacționa al sfîntului e dezaprobat de împărat și de sinod, care hotărăsc să fie întemnițat pînă la terminarea lucrărilor. Însă Hristos și Maica Domnului sînt, bineînțeles, de partea sa și-l recompensează, dîndu-i o evanghelie și un omofor, obiecte care-i atestă dreptatea și fac, a doua zi, o impresie puternică asupra celorlalți: „toți căzură la picioarele lui, de-ș cerea iertăciune”.

Ernst Robert Curtius amintește, în „Literatura europeană și evul mediu latin”, că filozoful Max Scheler stabilea în „Etica” sa „cinci valori de bază care sînt, în ordine descrescîndă, următoarele: sacrul, spiritualul, noblețea sufletească, utilul, plăcutul. Acestor valori le corespund cinci tipuri de «valori umane» sau «modele exemplare»: sfîntul, geniul, spiritul educator al civilizației, artistul creator de desfătare”. De-a lungul secolelor, această ierarhie s-a modificat: epoca modernă, de pildă, a pus accentul pe spiritual (în romantism însuși Iisus e văzut ca „geniu”), iar cea contemporană pe util și plăcut. Totuși, evul mediu se întoarce din cînd în cînd. Acum, la începutul secolului XXI, există încă o lume, parcă din ce în ce mai numeroasă, care simte nevoia de sacru, care face pelerinaje, care așteaptă minuni. O lume care invocă ajutorul sfinților, dar care – paradoxal – nu-i mai are pe sfinți ca modele, fiindcă asta ar presupune un eroism al abținerii, de care nu-i capabilă, și acțiuni energice de combatere a răului. Or, așa ceva nu convine mentalității actuale. Azi, chiar și slujitorii bisericii se acomodează, pînă la urmă, cu orice. Mediile nu fac nici ele exces de zel în chestiuni religioase. În ziare, sinaxarele figurează, nu o dată, alături de informații diverse, minore, și, uneori, de curate blasfemii. Nimeni nu mai e anatemizat, nimeni nu mai e blestemat, nimeni nu mai e pleznit peste gură sau peste mînă. Nebuniile, aberațiile, impertinențele nu mai indignează pe nimeni. Arie și ereticii de toate nuanțele își iau revanșa. E vremea compromisurilor majore, în multiple domenii, a lipsei de rigoare, care a produs sau poate produce monștri.