ÎNTRE OAMENI Despre dar

Nicoleta BLANARIU

M-am întrebat uneori, atunci cînd am primit ceva, cîtă iubire, cîtă obligație și cîtă ostentație se află laolaltă în acel dar. Personal, evit să fac daruri „din obligație”. Ca să-mi rămînă proaspătă bucuria de-a oferi de drag, celor dragi.

Practica darului e foarte veche. Și nu-i exclusiv umană. Maimuțele antropoide își fac daruri. Ca și oamenii. Și tot ca unii dintre ei, nu tocmai dezinteresat. «Domnii» Maimuțoi oferă, în semn de mare tandrețe, «Doamnelor» și «Domnișoarelor » Maimuțe, neapărat vreo delicatesă, un mănunchi de banane, de pildă. E modul lor de a face curte. «Ofranda» alimentară ține loc de declarații pasionale. Darul suplinește retorica. Practica aceasta pare a fi cu adevărat eficientă. Domnul Maimuțoi tace și face. Nu cred să aibă acces la teoriile evoluționiste și la muzica pop. De-ar auzi-o însă pe Madonna cu educativul ei refren „I’m a material girl”, i-ar da probabil dreptate lui Darwin: omul a evoluat din maimuță. Ba chiar, în unele privințe, nici n-a evoluat prea mult… (Impardonabile gînduri de misogin).

Potlatch-ul, sărbătoarea cadourilor, domină întreaga viață socială a triburilor care o practică. Ea constă într-un ansamblu de ceremonii pe durata cărora două grupuri de indivizi își fac reciproc, fastuos și ostentativ, daruri, fără alt scop decît acela de a-și dovedi superioritatea față de celălalt. Împovărat e cel ce primește… Obligația sa inevitabilă este de a se revanșa pînă la un termen dat, astfel încît să-l întreacă pe cel dintîi (cel ce-a oferit) cît mai mult cu putință. Dacă datornicul nu-și onorează obligația, el își pierde numele, blazonul, totemurile, onoarea și toate drepturile civile și religioase. Darul înseamnă, în potlatch, obligație și competiție. Nu e loc pentru generozitate dezinteresată aici. Potlatch-ul e orgolioasă autoafirmare. Dovada infailibilă a superiorității în potlatch nu este faptul de a dărui bunuri, ci acela de a distruge «propriile tale bunuri pentru a arăta ostentativ că te poți lipsi de ele» (cf. J. Huizinga, Homo ludens, Humanitas, 1998, p. 116). Supremă (auto) distrugere, supremă afirmare…

În antichitatea romană, evergetismul nu era străin de aspectul obligatoriu al generozității. Marrou (cel ce-a propus acest concept) înțelegea evergetismul drept „atitudinea clasei stăpînitoare, pentru care cîrmuirea cetății este un drept și o datorie de stat; de aceea (patricienii) se socotesc obligați să facă să meargă lucrurile, chiar și pe cheltuiala lor, și să se facă îndrăgiți prin dărnicie” (ap. P. Veyne, Cum se scrie istoria, Meridiane, 1999, p. 55). Cetățean păgîn, nobilul roman își subvenționează grupul de clientes, ridică pe banii săi vreun edificiu public, susține, sub forma mecenatului, artele și literatura. Odată creștinat, nu mai prididește cu faptele pioase și de milostenie. Socotind că este «de datoria ei să se ruineze pentru cetate, deoarece obrazul subțire cu cheltuială se ține», clasa nobiliară devine astfel «prizoniera propriilor sale privilegii»(ibid.). Dărnicia e aici marca și prețul nobleții. Darul nu mai e pentru ceilalți, ci (mai ales) pentru sine. E, demonstrativ, o autoafirmare. A (putea) face un dar înseamnă, în acest context, a fi altfel. Orgolioasă afirmare a diferenței. Adică a superiorității, pînă la urmă, ca și în potlatch.

Acesta e paradoxul darului: poate fi egoist. Împuținat de păcatul trufiei. De trufia celui ce-l oferă. Și de aceea, jignitor. Pentru acela care-l primește. Sînt daruri și daruri. Unele dor. Altele cumpără, altele mint. Dar evident, cele mai multe bucură.

Cred că cel mai bine primite daruri sînt acelea personalizate, care, dincolo de materialitatea lor, «spun» ceva celui ce primește. Și care răspund unei așteptări. Gîndiți-vă la unii copii, pentru care vreo înțeleaptă achiziție părintească – o pereche de ghetuțe sau un ghiozdan nou, strecurate sub pom – e prilej de adîncă dezamăgire, pentru simplul fapt că ei își doreau cu totul altceva, vreo năzbîtie la modă în anturajul lor copilăresc. Dar pe cei mai mari viața i-a învățat cu siguranță că nu există doar o artă de a face daruri, ci și una de a le primi. Zilele acestea sînt, potrivit tradiției, un bun prilej pentru exercițiul darului. Pentru cine-și permite, evident. Dar la urma urmei, «intenția conteză». Un gînd bun și mai ales sincer e adesea (și pentru dumneavoastră ?) darul cel mai rîvnit.