REPORTER ÎN PIAȚĂ Un veteran de război

Un om cu pălărie și ochelari, cu un surtuc ponosit pe el, iar la rever, în partea stîngă, strălucirea insignei de „Veteran de Război”. E unul dintre oamenii tot mai rari, prin fața cărora ar trebui să trecem, toți, cu evlavie. Se numește Stoica Ion, are 83 de ani, a făcut războiul, a stat patru ani ca prizonier. Un om care știe ce-i glonțul puștii și bubuitul tunului, dar și spaima cumplită de moarte și împăcarea cu gîndul morții. E unul dintre oamenii tot mai rari. Și iată-l aici, în colțul pieței mari din Bacău, stînd drepți, ca la armată, dar fără pușcă, fără gînduri de apărare sau de dușmănie, ehe, războiul e un lucru tare rău, ce știți dumneavoastră, ăștia tinerii, asta-mi spune și mă simt de ce să nu recunosc, bine cînd îmi zice că-s tînăr, da, ar putea să-mi fie tată, dar dacă mă făcea pe la 18 ani, îi zic da’ ce-i cu papucul ăsta de casă în mînă – papuc meșteșugit frumos, trainic, se vede, de un profesionist -, păi am o pereche, i-am adus să-i vînd, cer numai 35 de mii, îi face nevastă-mea, ce să facă, se plictisește, a fost paralizată, ce știi mata, acu’ și-a mai revenit și face papuci, că a lucrat și ea tot la „Partizanul”, îi face bine, mai cîștigăm un ban să mai rotunjim pensiile. Și el, Ion Stoica, a muncit peste patru decenii la „Partizanul”, fabrică mare, numai noi, la creație, eram peste patruzeci, de-acolo am ieșit la pensie, așa îmi zice, că-i vorbăreț bădia și-i place să-și aducă aminte mai ales de anii aceia cît a muncit la fabrică, de Război nu-i place să mai audă, ferească Dumnezeu de Război, așa-mi zice, fie viața cît de grea, da’ să fie pace, nu-i lucru mai frumos ca pacea, așa-mi mai spune. Și-și amintește că, zilele trecute, a fost la fabrică, să-i schimbe „grupa”, abia i-au dat drumul să intre, gardianul e nou, degeaba i-am zis eu că am lucrat aici peste patruzeci de ani, pînă la urmă am intrat și la „Creație”, unde am muncit eu, și tare m-am mai întristat cînd am văzut că au mai rămas acolo numai vreo opt oameni, mă țineau minte, ce faci, bă nea Ioane, iaca, cu bătrînețele, le-am zis, mi-au făcut vreo trei curele pentru ceas, mi-au pus și fețe la tocuri, băieți buni. Ei, da’ eu te țin de vorbă cu poveștile mele, de fapt de asta îmi fac drum în piață, că nu-mi cumpără nimeni papucii ăștia, da’ mai stau de vorbă cu unul, cu altul, mai văd oameni, că cine știe cît mai trăiesc. Am plecat fără să-i cumpăr papucii. L-am mai privit o dată, da, e unul din acei oameni tot mai rari, prin fața cărora ar trebui să trecem cu evlavie. (Eugen Verman)