În trei locuri un om nu se simte în largul lui: la poliție, la tribunal și la spital. O caracteristică comună a acestora rezidă în faptul că, toate aceste trei locuri au legătură cu libertatea noastră. Ultimele evenimente petrecute în săptămâna ce a trecut ne-au determinat să ne oprim atenția în acest număr asupra condițiilor în care poate fi luată și, dacă avem norocul, revocată, măsura arestării.
Arestarea reprezintă cea mai severă măsură preventivă prevăzută de codul de procedură penală, alături de măsura reținerii (care nu poate depăși 24 de ore) și de cea a obligării de a nu părăsi localitatea. De regulă, odată luată măsura reținerii de organele de cercetare penală, aceasta va fi urmată de măsura arestării dipusă de procuror. Avînd în vedere că este cea mai severă măsură preventivă, legea prevede în mod expres condițiile și cazurile în care se poate dispune arestarea. Condiția principală este să existe probe sau indicii temeinice că cel în cauză a săvîrșit o faptă prevăzută de legea penală. Aceasta măsură poate fi luată dacă identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare, infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de trei luni, inculpatul a fugit ori s-a ascuns ca să se sustragă de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum și dacă în cursul judecății sînt date că inculpatul urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei; sînt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; inculpatul a comis din nou o infracțiune, ori există date care justifică temerea că va săvîrși și alte infracțiuni; inculpatul este recidivist; cînd există una din circumstanțele agravante; inculpatul a săvîrșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Cele mai des invocate motive pentru arestare sînt cele prevăzute la literele e și h, organele de urmărire penală avînd întotdeauna convingerea că cel în cauză va mai săvîrși o infracțiune și că reprezintă un pericol pentru ordinea publică.
Nu contest faptul că există destui infractori prin a căror lăsare în libertate s-ar crea un pericol public sau pentru care săvîrșirea de infracțiuni a devenit un mod de viață. Dar nu este mai puțin adevărat că, uneori, din dorința de a da o tentă de spectaculozitate urmăririi penale, sînt arestați oameni care, deși au greșit, nu sînt niște „elemente criminale” care pun în pericol ordinea publică. Dacă o persoană este cercetată în stare de libertate timp de un an de zile, nu a mai săvîrșit infracțiuni, nu a fugit din țară, poate constitui deodată un pericol numai pentru că a săvîrșit o infracțiune economică pedepsită cu închisoarea? Sînt oare îndeplinte în acest caz cerințele legii care prevede că scopul măsurilor preventive este de a se asigura buna desfășurare a procesului penal, de a se împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei ?
Ce valoare mai are prezumția de nevinovăție prevăzută atît de Constituția României cît și de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, care mai prevede că „orice acuzat are, în special, dreptul să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale” ?
Libertatea constituie starea normală, firească în care ar trebui judecată o persoană, chiar dacă se prezumă că în raport cu gradul de pericol al faptei săvîrșite va primi o pededeapsă cu închisoarea. Privarea de libertate constituie excepția de la normalitate, excepție care, din păcate, uneori, este necesară pentru a ne trezi la realitate.
Avocat Gabriel Crîșmaru
Lasă un răspuns