E posibil, chiar foarte posibil, ca noi, românii, să intrăm în „Cartea recordurilor” cu numărul „revoluționarilor de profesie” pe care-i avem. Unii cu certificate în bună regulă, alții contestați și vine din urmă o nouă categorie care pretinde că a fost omisă de la împărțirea cașcavalului. S-a încercat și se tot încearcă unificarea într-un bloc național a tuturor revoluționarilor decembriști, dar se pare că nu s-a ajuns la un consens. Fiecare dintre șefii zecilor de organizații ce ființează prin mai toate orașele mari ale țării ține morțiș la funcția supremă în noua formulă organizatorică propusă. Neînțelegerile s-au amplificat și din alte motive. Unul ar fi nemulțumirea creată de faptul că nu toți revoluționarii decembriști beneficiază de toate drepturile prevăzute de mult discutata „Lege 42”; al doilea motiv emană din dorința acerbă a modificării legii amintite prin care să se acorde și alte drepturi, în afară de atribuirea de locuințe, terenuri, spații comerciale, scutiri de taxe și impozite. Altfel, revoluția va continua pînă la satisfacerea revendicărilor. O revoluție permanentă de care mai ieri făcea tam-tam propaganda bolșevică. Și cum, în decembrie 1989, milioane de români au ieșit în stradă în semn de solidaritate cu populația revoltată a Timișoarei și Bucureștiului, mare lucru să nu asistăm la o cerere masivă de certificate de revoluționar din partea tuturor celor care au strigat „Jos dictatura!”. Intenția multor luptători decembriști de a menține, în țară, o stare revoluționară permanentă îmi amintește de o perioadă încrîncenată din anii studenției și începuturile uceniciei jurnalistice, cînd țara era dirijată de acei revoluționari de profesie, ce se autointitulau „ilegaliști”. Pe unii i-am cunoscut în carne și oase. Majoritatea aveau nume străine și veniseră călare pe tancurile sovietice îndată după actul de la 23 august 1944. La întrunirile și demonstrațiile ordonate de către regimul vremii aveau locuri rezervate. Piepturile le erau acoperite cu ordine și medalii. Statul le subvenționa și masă și casă, iar stațiunile de odihnă și tratament de prim rang le stăteau la dispoziție fie vară fie iarnă. De ce li se mai spunea „ilegaliști”?Tot ei lămureau pe cei curioși, povestindu-le cîte-n lună și-n stele despre crîncene bătălii, în afara legii, contra burgheziei, a partidelor „istorice”, împotriva dictaturii autonesciene. Unii n-au făcut pîrnaie, pentru că se refugiaseră peste graniță, la sovietici, și apoi au venit să ne pricopsească și pe noi cu „raiul” comunist. O dată cu prăbușirea dictaturii comuniste, în decembrie 1989, au dispărut ca prin minune și acei înfocați „revoluționari de profesie”. S-ar putea ca urmași de-ai lor să se fi infiltrat prin noianul de organizații ale revoluționarilor decembriști întreținînd o anumită stare de încrîncenare și reanimînd perimata teză bolșevică a „revoluției permanente”. Doar numai o analiză temeinică, responsabilă a fiecărui certificat de revoluționar, făcută de cei în drept, ar putea clarifica această situație. (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns