Anul acesta, primăvara se lasă așteptată. E cu atît mai dorită, cu cît iarna acestui an a fost una dintre cele mai aspre din ultimele decenii. În acest martie au fost, totuși, și vreo două zile cînd, parcă, parcă, timpul și-ar fi adus aminte de … calendar. Deajuns ca acolo, în parcul din centrul urbei noastre, pensionarii obișnuiți să se întîlnească în acest binecuvîntat loc să și apară. Nu sînt mulți, doar vreo cinci-șase oameni pe care-i cunosc deja. Unul e un fost profesor de școală generală, un altul e un fost militar, un bărbat încă „verde” a fost muncitor la „Metalurgia”, un altul a muncit peste patruzeci de ani ca tipograf… Cum m-am găsit și eu pe-acolo, am ascultat cam ce discutau cînd cu aprindere, cînd cu voce joasă, cu pauze sau năvalnic…
– Ieri a venit cu pensia și m-am simțit iar umilit… Am să propun ăstora să introducă în calendar și o „Zi a umilinței”. Tot avem atîtea zile dedicate unor evenimente mai mult sau mai puțin importante. De ce n-ar fi și o „Zi a umilinței” oficială…? Pentru că, în fapt, această zi există în sufletele noastre, ale pensionarilor – l-am auzit spunînd pe profesorul de gimnaziu.
– Uite, nu mi-a venit o asemenea idee – îi luă vorba din gură fostul tipograf. Da, ai dreptate, e curată umilință să primești, după o viață de muncă, mizerabila asta de pensie… Domnule, eu toată viața am fost un om demn. Am ținut la propria mea demnitate. Acum, cînd primesc pensia, simt că mi-a pierit demnitatea aceea, deși, reține, nu eu mă umilesc; eu sînt umilit…
– Că tot zici asta – interveni în discuție fostul militar, pensionat cu mulți ani în urmă – nu o dată mi-am zis că ar trebui să-i spun poștașului că nu primesc pensia, nu-mi trebuie, domnule, pensia asta mizerabilă, dar, dacă aș refuza-o, cum mi-aș mai tîrîi zilele care mi-au mai rămas…
– Eu număr zilele pînă la pensie…, ce demnitate…? – adăugă fostul salariat la „Metalurgia”. Cu nevasta-mea cu tot luăm puțin peste patru milioane. Ultimele șase, șapte zile înainte de 14 ale lunii împărțim banii rămași cu cea mai mare grijă, n-avem voie să cheltuim mai mult de treizeci de mii pe zi, că altfel trebuie să ne împrumutăm și tot vorbeați de demnitate…
Între timp, sub salcia din parc – aici, pe o bancă, s-au obișnuit acești oameni să stea, pentru că vara, mai ales, e o binefacere umbra deasă – s-a lăsat liniște. Pentru un minut. Fiecare se gîndește la ale lui. Cum gîndește fostul profesor, la urma urmei, în sufletul nostru, sîntem singuri cu noi înșine. Norii au acoperit bucata de soare care apăruse la un moment dat. „Acuși va ninge” – oftează unul dintre convivi.
– Ție cu cît ți-au mărit-o…? – rupe tăcerea fostul metalurgist, adresîndu-se fostului tipograf.
– Cu vreo șaptezeci de mii… Nici un kil de carne… – răspunse cel întrebat.
– Ăștia dau cifre globale, de zeci de miliarde, de ai impresia că măririle astea de pensii sînt uluitoare. Da-i o bătaie de joc, asta-i zice, intransigent, fostul profesor. Salariații cer, pe bună dreptate, al treisprezecelea salariu, tichete de alimente… Noi, pensionarii, avem douăsprezece pensii, din care una o dăm, imediat, la impozite, iar restul, pe întreținere, medicamente și, ce mai rămîne, pentru mîncare…
– Păi noi sîntem pe linia moartă… Nu uita asta… Ce dacă am muncit toată viața…? Acuma, la gunoi… Adică la cimitir… Ce viitor ne-așteaptă…? – se băgă în discuție un ins care tocmai veni și auzi un crîmpei din discuție. Îl știu și pe acesta: e fost tinichigiu auto.
– Eu nu-s de-aceeași părere, sări fostul militar. Aud că prin alte țări, pensionarii și copiii sînt cei mai protejați. N-ați urmărit discuția din Parlament despre „Abandonarea pensionarilor”?
– Hai, domnule, fii serios… Chiar crezi că se va întîmpla ceva…? Discută și ăia să se afle în treabă… Ce, pe timpul cît au fost ăia la putere, care-s acum în opoziție, am fost mai luați în seamă…? – îl „contră” tinichigiul…
Deodată, începu să ningă. „Vremea, gîndi tipograful, își face de cap. E mai cenușie decît fața unui antreprenor de pompe funebre.” Și cu glas tare: „E timpul să mergem acasă…!”
– Și, totuși, cînd instituim „Ziua umilinței”? – își repetă obsesia fostul profesor de gimnaziu.
– Păi ce s-o mai instituim, căci, în calendar sau nu, sosește în fiecare lună o dată cu poștașul – zise, din mers, fostul militar de carieră… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns