SCRIPTA MANENT Erori fundamentale

Sînt cîteva decenii de cînd unii pretinși istorici au abordat și au tratat problema originii românilor catolici din România est-carpatică prin prizma concepției limitate a formării poporului român numai pe teritoriul Transilvaniei, Banatului și Olteniei. Acești cercetători, deși nu dovedesc capacitatea de a studia cum trebuie documentele de bază referitoare la problemă, au o activitate prodigioasă și publică anual tot mai multe studii și cărți, străduindu-se să convingă că acești oameni, moldoveni autohtoni, cei mai mulți convertiți de la credința ortodoxă, ar fi venit din Transilvania, conduși de un misionar catolic, Zold, paroh de Delnița, în fapt un trimis al episcopului de Alba Iulia, Batthyany, pentru a scrie un document fals referitor la această chestiune. Sfîntul Scaun, prin două breve papale, semnate de Pius al VI-lea, a respins toate cerințele formulate de acest demnitar cu privire la pretinsa conducere a Episcopiei catolice de Bacău, cuvenită lui.

Inovatorii, falsificatori ai trecutului românilor, chiar dacă sînt împodobiți cu titluri de doctori în știința istoriei, nu au dovedit priceperea de a înțelege documentul scris de Zold. Nici unul dintre acești „savanți” nu citează ultima parte a scrisorii, în care acest Zold a scris: după ce a prezentat pretinsa călătorie în Moldova, însoțit de cîteva mii de secui transilvăneni, precizarea „am dat binecuvîntarea” tuturor acestor călători „aici, în Transilvania, hic, în Transilvania”. Unii dintre aceștia n-au dovedit puterea intelectuală de a înțelege capitolele din cartea lui Meteș privind măsurile adoptate de imperiali cu privire la strămutarea secuilor revoltați în Bucovina, nu în ținutul Bacău. Este o eroare de neiertat pentru un cercetător al trecutului românilor, să confunde Bucovina cu ținutul Bacău. Pregătirea unor astfel de „profesori” este îndoielnică. Tragică este situația acestor „istorici”, datorită faptului că nu și-au pus problema dacă în Transilvania, după triumful calvinismului, luteranismului, arianismului, reforme religioase care au provocat lupte și crime odioase de-a lungul unui secol și jumătate, mai existau un număr atît de mare de credincioși catolici. Datoria lor era să se documenteze. Pentru edificarea acestor „istorici”, care nu studiază documentele înainte de a scrie opere demne de foc, voi prezenta punctele de vedere exprimate de autoritățile competente ale Statului Pontifical și instituțiile subordonate acestuia. Cardinalul Andrei Bathory, în două scrisori, una păstrată în arhiva Borghesi și alta în Nunțiatura Poloniei, a precizat că în toată Transilvania, Crișana și Banat trăiau doar 15.740 persoane de credință catolică. Antonio Possevino, cunoscător excelent al stărilor trecute și contemporane lui, a scris în anul 1583 despre extinderea Transilvaniei între Carpații Orientali și cursul Tisei, teritoriu pe care trăiau foarte puțini credincioși catolici și anume: 2000, Oradea și zonele vecine, 5000 la Giula și împrejurimi. În scaunele de pe Mureșul și Oltul superior trăiau românii, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai zonei, amestecați cu secuii, „oameni mici de statură”. Niște „resturi” dintre aceștia mai păstrau credința catolică. Maghiarii, a afirmat el, trăiau înafara Transilvaniei. Aprecierile acestuia au fost și mai clare atunci cînd a propus punerea în valoare a bogățiilor aurifere pentru „convertirea” locuitorilor de aici. Cazimir Domokos, misionar și episcop de Corone, activ în Transilvania între 1647 – februarie 1678, în mai multe rapoarte către Sfîntul Scaun și Propaganda Fide a scris despre tragedia îndurată de oamenii zonei: români, secui, ortodocși, calvini, luterani, arieni, din cauza luptelor fratricide, invaziile distrugătoare ale hoardelor otomane, tătare, cazacilor. Populația a cunoscut măcelăriri îngrozitoare. Catolicii numărați de el se reduceau la circa 7000 de persoane. Condițiile au impus conviețuirea între oameni, indiferent de etnie și credința religioasă, chiar dacă episcopul de Corone se opunea fenomenului pentru păstrarea „purității” catolicilor și ferirea lor de păcate. Asupra credincioșilor catolici din părțile răsăritene ale Transilvaniei, raporta Gregorius Sorger, episcopul Transilvaniei, la 24 aprilie 1734, se exercita autoritatea ierarhului de Bacău. Statistica realizată de autoritățile imperiale au arătat, în anul 1750, 10.336 credincioși catolici în zonele respective. Recensămîntul populației românești, ortodoxe și unite cu Roma, întocmit în cursul anului 1762, a evidențiat existența unui număr de 3978 familii românești în zonele Ciuc și Trei Scaune, ceea ce presupune un număr de circa 16.000 de persoane. Diferența dintre românii necatolicizați și catolicizați era atunci de aproape 6.000 de persoane, în favoarea celor dintîi. Alte documente conving că nu catolicii și reformații erau persecutați în Transilvania, la mijlocul secolului al XVIII-lea, doar românii ortodocși, deoarece nu acceptau greco-catolicismul impus cu forța din dispozițiile Mariei Tereza, care a cerut aplicarea unor măsuri drastice împotriva acestora.

Am prezentat documente și statistici care oglindesc adevărul, cu gîndul de a-i determina pe cei în cauză să reflecteze mai mult asupra celor scrise. Prof. dr. Dumitru ZAHARIA