INTÎMPLĂRI ADEVĂRATE Pîndă la lupi

Peste poienile alpine ale Făgărașului adie vînt de primăvară. Azi-noapte vremea se cam burzuluise, preț de cîteva ceasuri a fost negură cu învîrtejiri de zăpadă, de nu vedeai la un pas de om, ținînd și jivinele la respect prin vizuini sau cele coclauri doar de picioarele lor călcate. Acum, timpul s-a ostoit, cerul e senin ca ochii de căprioară, e soare și adie un vînticel călduț, ce-ți umple nările cu mirosul reavăn, crud, al muntelui. Totul respiră a proaspăt, a viață și a dor de hoinăreală.

Ceata de vînători se pornise la drum încă dis-de-dimineață, nu pentru a-și mai adăuga la răboj niscai trofee, ci doar așa, să-și mai curețe oamenii plămînii după lîncezeala de pe cuptor. Silă adunată într-o iarnă lungă, lungă, ce nici că se mai dădea dusă! Acum scăpaseră, în sfîrșit, la aer și-l înghițeau lacom, ca ăl de stă să se înece în apa plină de volburi. Ei se înecau cu prospătură, umplîndu-și saț plămînii.

După ceasuri de hoinăreală prin coclaurile albe fără să fi slobozit măcar un foc de armă, s-au oprit pentru popas pe-o cușmă de munte. Omătul, sclipitor, încă mai trecea de genunchi, așa că s-au văzut siliți să-l curețe pentru a-și încropi vatră de foc. Vreascuri și lemne uscate n-au trebuit să caute prea mult, astfel că pălălaia s-a înălțat repede spre înaltul senin, la concurență cu astrul zilei. Tabăra se încropise și pîn’ s-apară țepușile cu slănină și căței de usturoi, și-au făcut apariția șipurile pline cu zeamă de prune. Deliciul suprem al vîntătorilor. Hai noroc! și cînd ne-o fi mai bine, să ne fie rău ca acuma, își urează fîrtații gîlgîind cîte o dușcă zdravănă. Parfum, nu alta, să te tot tratezi cu-așa ceva!

Prezent la apel, se putea altfel?, și Baronul de Ciucaș, tizul vestitului Munchaussen. În aceeași ținută cu care ați făcut cunoștință, vă amintiți, nu, mai anțărț cu cîteva luni: pălărie verde cu pană de cocoș de munte, mindir din postav de lînă secuiască, negru, pantaloni bufanți, ciorapi în carouri și bocanci maro, cu măsele. Cuțitul în teaca din piele de bizon și bastonul din lemn de corn. Nici o schimbare în ținuta-i vestimentară, de parcă și-ar fi lipit-o de trupu-i aschimodic; doar pe la tîmple, înflorite în ăst’ timp, cîteva fire de păr cărunt. Zice Baronul, după ce-și alungă butelca de la gură, plescăind puternic din buze și făcînd niște mișcări ciudate, de parc-ar fi cuprins de Doamne iartă-l, sub ochii nedumeriți și întrebători ai ciracilor: știți voi, bă aceștia, de ce se scutură cocoșul din toate mădularele după ce-și calcă puicuțele? Nu știu, de unde să știe, se uită a mirare la el! Să vă spun tot eu, zice: ca să-și împrăștie plăcerea în tot corpul. D-aia eu, adineauri…, doar văzură-ți! Na, c-ați mai aflat ceva, acu’ sînteți mai deștepți cu o secundă, și asta datorită mie. Ce v-ați face voi fără mine, ai? Că vînătoarea fără basme e ca nunta fără lăutari sau pișatul fără bășină. Tac fîrtații. Îi dau dreptate în felul lor. Apoi duc din nou pîntecoasele la gură, sorb cu sete și încep să țopăie ca-n draci. Pasă-mi-te, se dădeau drept cocoșei…

Între timp, hălcile de slană, crestate, din țăpuși, sfîrîiau de mama lor deasupra jarului roșu-alburiu. Oamenii salivau, înghițeau în sec învîrtindu-și frigăruile ca să le prindă peste tot arșița focului. Înfulecă, apoi, lacom, zdrobind între măsele, odată cu slana rumenită, foi de ceapă și dumicați mari de pîine, de ziceai că se bat dracii la gurile lor. Baronul îi privește, lăsîndu-i să-și umple burdihanele, apoi le „servește” desertul: gata, nemîncaților, v-ați făcut mațul drugă? Ia ascultați aici, la taica, una de-o să vă lase ca la dentist. Astă-iarnă, cînd nici nu vă dădeați scoși din casă ca niște putori leneșe ce-mi sînteți, eu, așa cum mă vedeți, am fost eroul unei întîmplări la care voi nici să visați nu vă duce mintea. Mă chemaseră cei din ceata lui Purcoi să-i scăpăm de-o haită de lupi ce se nărăviseră la dobitoacele sătenilor din Gurguiu: noaptea și cîrlanul, noaptea și juncanul, de nu mai știau bieții oameni ce să mai facă! Vino cu noi, Baroane, mi-au zis, că ți-o făta bibilica ceva. Așadar, îmi iau picioarele la spinare și calc, împreună cu ei, zăplazurile spre potecile spurcaților. Îi așteptăm undeva, la loc prielnic, din sus de așezare, era o noapte geroasă, cu lună plină și bălaie ca fata lui Mandravela, știți care, aia de-i lăptoasă ca o vacă Zimenthal. Nu facem foc ca să nu-i speriem. Și potăile apar, pîș-pîș, pîș-pîș, scurmînd omătul cu piepturile. Noi, pitiți pe după copaci, le lăsăm să treacă, apoi le luăm urmele pînă ce dăm de lupi mai-mai să-i apucăm de coadă. Și-atunci să vezi hărmălaie, chiuituri și mîrîituri! Poc, poc, poc se-aud focurile, iar mirosul de iarbă de pușcă întărîtă dihăniile. Cad vreo două, le privesc, cînd, de-odată, mă trezesc cu una la grumazul meu, urlînd ca din draci, voia să-mi smulgă beregata și nimic altceva! Hait, băiete, pîn-aci ți-a fost, îmi trece prin scăfîrlie, dar tot în clipa aia mi se scoală o ideie salvatoare. Strîng palma – pumn și-mi reped dreapta între fălcile pline de bale ale lighioanei. Pînă-n umăr i-o înfig în pîntece, dau de noadă, știți care, desfac deștele și prind vîrtos. Trag, și trag, și trag, treabă a dracului de grea și de-afurisită, dar n-am încotro, jigodia se zvîrcolește, se-nneacă, horcăie, dar nici c-o las pînă n-o văd întoarsă frumușel pe dos, cu blana pe dinăuntru și mațele atîrnîndu-i pe dinafară. Doar capul îi rămăsese intact precum i-l făcuse mă-sa cînd o fătase, cu ochii bulbucați și limba atîrnîndu-i pe sub mîna mea. Parcă-i pusesem guler sur, așa arăta dihania. M-ajut cu stînga și-mi eliberez dreapta apoi, cu cuțitul pe care-l știți de-l port la cingătoare, îi iau frumușel trofeul. De veniți la mine-acasă îl puteți admira, ca să nu credeți că v-am turnat vreo brașoavă de-a mea. Dar să nu veniți cu mîna goală, fiindcă distracția costă!

Ascultă fîrtații și nu știu ce să spună despre o asemenea sminteală. Dacă stai să te gîndești, îmi zic, mai că s-ar putea întîmpla și o trăsnaie ca asta! Da’ chiar tocmai Baronului! Prea pare cusută cu ață albă! Înghit povestea și-o pornesc spre case mulțumiți c-au avut parte de toate în ziua asta care stă să plece la culcare. O fi, n-o fi adevărată istoria, mai puțin contează. Frumos e că s-au distrat, și-or mai face-o la fel și altă-dată. (Mihai BUZNEA)