CAFENEAUA SUBIECTELOR Ultimul mohican

Ovidiu GENARU

Mă gîndesc deseori dacă orașul în care trăiesc este ceea ce aș vrea eu să fie, față de ceea ce a fost, și dacă într-un viitor acceptabil emite semnale de evoluție spre a deveni ceea ce cu toții ne dorim să fie: un spațiu uman și urban complementar împlinirii vocațiilor noastre atît de diferite. Firește că în acest demers nu vom putea ocoli comparația, fiindcă, fatalmente, sîntem obligați să ne raportăm la trecut. În caz contrar riscăm să ne rătăcim în criterii, confuzii și deziderate. Trinomul „ce am fost”, „ce sîntem” și „încotro ne îndreptăm” va face parte din judecata noastră. Trebuie să ne situăm într-un timp și spațiu real și nu în imaginar, cum îndeobște e înclinat românul să procedeze. Apelul la resursele umane și materiale devine strict obligatoriu, altfel batem cîmpii; adică trebuie să fim realiști, indiferent dacă acceptăm sau nu sechelele trecutului (fiindcă ele există) prelungite în prezentul continuu în comportamente, educație, infrastructuri ambientale, forme instituționale, climat de afaceri, mentalități și atitudini civice etc. Mă simt eu bine în orașul meu? Dispune Bacăul de mecanismele și climatul necesar împlinirii mele ca scriitor? Ce am și ce nu am în comunitatea mea intelectuală? Există cenacluri, grupuri, climate favorabile, presă, radiou, reviste, edituri, tipografii, instituții, prieteni, ambianțe, sprijin din partea administrației locale, viață culturală performantă, evenimente, mediu academic? Da, toate astea există, e o constatare la îndemîna oricui. Și înainte Bacăul a fost un focar puternic de creație culturală autentică, rezistentă la „intemperiile” ideologice. După șocul ’89 mai toate instituțiile au supraviețuit, mai gîfîind, mai tîrîș pînă și-au regăsit cadența, și la fel și comunitatea artistică, subliniind în același timp apariția în spațiul cultural a noi forme de exprimare, mai directe, mai atractive, mai libere, unele la marginea divertismentului… Dar cum este folosită comunitatea culturală? Cine consumă produsul acesteia, uneori, din păcate convențional, cine are nevoie de scriitor, de pictor, de muzician, de arhitect, cine și unde sînt solicitați creatorii, de către cine, într-o lume din ce în ce mai preocupată de existență, de pîine, de traiul zilnic?Artistul, un om ceva mai orgolios ca alții, vrea să fie luat în seamă în mediile economice, de Universitate, de Administrație, de Școală fiindcă are ce comunica și poate modela conștiințe, prezența lui directă nu poate fi înlocuită cu nimic altceva, el trebuie să fie indispensabil, și este, în formarea spirituală a semenilor săi, o spun asta cu modestia necesară. Ei, bine, se întîmplă așa ceva, nu prea frecvent, dar se întîmplă pe ici pe colo, dar se întîmplă pe gratis conform unei vechi și depășite optici că prestația omului de cultură nu trebuie remunerată, ca și cum artistul ar trăi doar din muncă voluntară. E o eroare, o discriminare căreia ar trebui să-i punem punct. La medic, la jurist, consultația e plătită. Artistul face și el bine pe undeva, vindecă omul de o groază de tumori morale, delectează, catifelează sufletele și inima, încîntă, modelează, de ce dacă dorim să-l avem printre noi dintr-o misterioasă necesitate să nu-l plătim? Așa se procedează pretutindeni în lumea civilizată. Uneori produsul artistului este chiar prezența lui în comunitate, asta știe să facă, asta vinde el, deci trebuie să fie plătit. Voi da un mic exemplu, de neurmat pentru mentalitățile noastre, ca și pentru resursele noastre, un exemplu inaplicabil nici chiar în cel mai îndepărtat viitor optimist: în Suedia, ah! mereu Suedia, scriitorul se poate întîlni cu cititorii chiar și într-un compartiment de tren, aceștia semnează, confirmă „dialogul” și omul de litere este remunerat din banul public ca o recunoaștere a menirii benefice a artistului în societate! M-am abătut cumva de la ce-mi propusesem să scriu, însă chestiunea prestației voluntare a creatorului mi-a acaparat atenția; el a rămas ultimul mohican care-și risipește gratuit existența pentru ceilalți. In România, artiștii sînt prea ieftini! Poate și din cauza lor, a modestiei lor. Și chibriturile s-au scumpit, domnilor. Am spus chibrituri fiindcă asemenea lor și artiștii ard foarte repede.