Mihai BUZNEA
Chestiunea e cum nu se poate mai clară: pentru că vrem să ne europenizăm, e musai să ne urbanizăm! Din acest punct de vedere, România e mai mult pe la coadă, decît prin față, raportul demografic fiind net în favoarea populației rurale – cu peste 60 la sută, față de cea urbană – sub 40 la sută. Nu se mai poate așa ceva!, exclama, deunăzi, ministrul Adminstrației Publice. Drept pentru care ce și-au spus guvernanții noștri de pe la toate nivelurile: ia să ne mai orășenizăm și noi, că altfel nu avem fața cu care să ne arătăm în lume. Scurt pe doi, au hotărît: orașe noi n-avem cum construi, lipsește pămîntul, s-a dat cu legile funciare, iar de ce a mai rămas au avut grijă primarii. Și nici banii nu ne prea prisosesc, așa că cel mai simplu pentru a ne metamorfoza e alchimia administrativ-birocratică; cu asta se rezolvă totul, precum la semnul cu bagheta magică: hocus-pocus și minunea se întîmplă. Uite-așa scade numărul satelor și crește cel al orașelor, cu populațiile aferente, efectul e dublu și imediat. Fără să cheltui bani și alte complicații de genul acesta.
Printr-o astfel de operațiune cosmetico-urbanistică urmează să treacă și 12 așezări rurale băcăuane, între care Sascut, Răcăciuni, Podu Turcului, Dofteana și Nicolae Bălcescu. Cu puțin fard și cîteva teancuri de hîrtii, treaba e ca și rezolvată. Balanța se mai echilibrează, scade rurarul și crește urbanul. Cam cu 30.000 de suflete, acul se oprește pe la 50 la sută. Nu e rău, dar nici foarte bine. Oricum, e un progres. Țăranul își schimbă urgent condiția. Tot e ceva, chiar dacă ocupația de bază îi rămîne agricultura sau creșterea vitelor, iar pentru nevoile personale (adică pentru care chiar și împărații merg pe jos) tot în privata din grădină îi va îngheța fundul. Dar astea sînt detalii nesemnificative, nu-i așa? Drumurile modernizate și asfaltate, rețelele de alimentare cu apă curentă și gaze naturale, sistemele de canalizare, rețeaua de magazine și cea de prestări servicii vor veni cu timpul, adică, după cum merg treburile pe la noi, la anul și la mulți ani, de ce, așadar, să ne împiedicăm de lucruri minore? Important e ce va scrie de-acum pe ștampila Primăriei. De altfel, ce cu atîtea cusururi, nu vă mai amintiți cum arătau orașele noastre în urmă cu 50-60 de ani? Ne întoarcem la ele, au de ce jubila nostalgicii cu tîmplele sure! Doar e chestie de imagine!
O dată certificatele de naștere eliberate, acești copii teribili ai tranziției române post-decembriste vor crește într-un an cît altă-dată într-un secol. Satele și cătunele nu se vor mai numi astfel, devenind cartiere, centrele civice se vor transforma în Piețe (a Revoluției civice, de exemplu), iar ulițele – în străzi, căi și pasaje. În fiecare oraș născut (și nu făcut) va apare cîte o catedrală (poate chiar două, depinde de apartenența confesională a enoriașilor), un palat politicio-administrativ, casă de cultură, de ce nu și unul-două teatre, cel puțin un stadion și, se înțelege, o echipă de fotbal măcar de liga a doua. Cîinii comunitari nu vor mai urla la lună (nu se cade cu asemenea maniere într-un oraș), ci vor fi plimbați – chiar și dulăii ciobănești – cu fundițe roșii prinse pe după gît, de stăpînii lor. Se înțelege că vechea expresie ce vine din negura vremilor, „măi țărane!” va deveni desuetă, iar tradiționalei căruțe îi va lua locul regele-automobil. Dar la cîte alte și alte binefaceri ale civilizației urbane nu vom fi martori! S-avem răbdare, timpul le rezolvă pe toate! Abia atunci ne vom putea compara, și din acest punct de vedere al civilizației actuale, cu Suedia, Norvegia, Germania, Franța, Statele Unite, Anglia, sau cu oricare altă țară unde populația urbană este aproape de, sau chiar depășește procentul de 80 la sută. Și-atunci, țîîîșt, spre Europa fără nici un fel de opreliști!
Cîteva nedumeriri persistă, totuși: cît de orășeni or să fie țăranii noștri, hai să zicem, cei din Fundu Răcăciuni, sat devenit ad-hoc cartier, aflat la vreo 12 kilometri de „centru”, ori cei din Căbești față de concitadinii lor din Podu Turcului. Sau, unde au să-și țină proaspeții orășeni vacile, caii, porcii sau păsăretul, știut fiind că într-o urbe e cam interzis așa ceva. Apoi, sigur că vor trebui să se înființeze servicii comunitare speciale, ca de exemplu cele pentru curățirea baligilor de pe șoselele modernizate.
Da’ ce-mi bat eu capul cu chestii d-astea, doar nu e deloc treaba mea! Parcă primarii pentru ce-s făcuți? Aștept să văd ce-o să iasă, poate-mi pică niscai subiecte de foileton. Îmi ascut, încă de pe acum, condeiul. Una dintre dileme va persista, totuși: cum ne vom mai construi reședințe la țară dacă toți vom fi orășeni?
Lasă un răspuns