Nicoleta BICHESCU
În încăpere e plăcut și miroase a deodorant de cameră. Pe birourile noi, mînecile scrobite se tocesc mai greu. Și spatele stă mai comod în scaunele ergonomice, de curînd cumpărate. Spoturile de lumină coboară discret peste hîrtiile care așteaptă să fie lecturate sau semnate. Prin geamurile termopan, de curînd montate, zgomotul străzii nu pătrunde. La Casa de Asigurări de Sănătate se muncește. Am auzit de atîtea ori povestea asta, încît am bătut la ușa unui medic, de teamă că sînt bolnavă. Probabil că numai noi, ziariștii, sîntem atît de eronați încît să vedem că, în farmacii, oamenii se calcă în picioare la început de lună. Că plafoanele pentru rețete gratuite și compensate se epuizează în cîteva zile. Da, numai noi nu înțelegem de ce, în plin sezon al virozelor, plafoanele alocate farmaciilor din județ s-au diminuat. Numai noi vedem listele lungi cu pacienți care de luni sau ani de zile așteaptă un transplant sau o operație în străinătate, de care atîrnă viața lor. În nemernicia noastră, numai nouă ni se întîmplă să mergem în spital și familia să fie rugată să vină de acasă cu medicamente, mîncare, pijamale și papuci. Numai noi ne trezim cu noaptea în cap, în primele zile ale lunii, și stăm cu orele pe la ușile cabinetelor, în speranța că vom fi printre puținii fericiți care pot face o analiză gratuită.
Ce mai, sîntem niște jigodii! Niște inși limitați și răuvoitori, care nu vrem să vedem eforturile pe care, din birouri călduțe și comode, mai-marii Casei de Asigurări le fac pentru noi. Nu vrem să înțelegem, la reala dimensiune, zbuciumul lor, demersurile, alergătura lor la București. „Sînteți niște jigodii!”, ne-a interpelat, mai deunăzi, și tînăra directoare a Casei de Asigurări, Oana Chelaru, deranjată de un articol pe care l-am scris fără ochelari roz pe nas. Și, în ochii ei, de jună militantă a partidului aflat la guvernare și care i-a sprijinit scara spre scaunul de director, așa am rămas.
După ce s-a întrebuințat serios, cîțiva ani, să reacționeze hipersensibil la orice articol în care Casa de Asigurări a fost „taxată” pentru jalea din sistemul sanitar, Oana Chelaru a decis că a venit momentul să încheie orice socoteală cu jigodiile. Așa că a trîntit ușa în nasul ziariștilor, prin intermediul cărora plătitorii de asigurări ar fi putut afla ce se mai întîmplă cu sănătatea noastră. De cîteva săptămîni, Oana Chelaru supune presa locală la un embargo informațional și la umilințe la care nici oameni cu greutate în tîrg nu s-au gîndit. Preatînăra directoare refuză sistematic să stea de vorbă cu jurnaliștii, deși știe că purtătorul de cuvînt al instituției este în concediu medical. De ușile cu cartelă magnetică care despart holul central de scările care merg spre birouri nu trece picior de jigodie. Nimeni din Casa de Asigurări nu poate oferi informații. Interdicție de la conducere!
Procedura instituită în relația cu ziariștii întrece orice închipuire. Cine e curios de ce s-au diminuat plafoanele la medicamente în plină epidemie de viroze, se oprește la biroul de relații cu publicul, unde o doamnă a cărei principală activitate este să preia rețetele pacienților și să meargă cu ele la semnat, se ocupă mai nou și de reprezentanții mass-media. Întrebările pentru cei aflați în birourile moderne de la etaj trebuie scrise pe hîrtie, funcționara ia hîrtia, merge la cei abilitați să răspundă, apoi revine, cu răspunsul în minte, sau pe hîrtie. Dacă ziaristul mai are de pus o întrebare pe aceeași temă, care apare adeseori ca urmare a răspunsului, femeia reia traseul. Uneori, și de șase-șapte ori la vizita unui singur jurnalist. Cît de corectă este o asemenea documentare, în care întrebarea și răspunsul merg printr-un funcționar neavizat, este o chestiune pe care un căpușor de politruc cu greu o poate înțelege.
De cînd „modelul Chelaru” a fost implementat la Casa de Asigurări, o parte dintre colegii noștri jurnaliști au refuzat să mai calce pragul casei, preferînd să redea în ziar doar informații aflate din alte surse. Numai că instituția rămîne una publică, care trăiește din banii celor ce plătesc lună de lună sume consistente la fondul de sănătate și care ar merita minimul respect de a fi informați. Un lucru e clar: dacă jurnaliștii au parte de un asemenea „tratament” din partea Casei de Asigurări, e lesne de înțeles de ce un om a murit cu buzunarul plin de rețete pe scările instituției. E vina noastră: sîntem niște jigodii!
Lasă un răspuns