CONEXIUNI Note răzlețe despre intelectualul iranian modern (2)

Ghiorghi IORGA

Problemele Iranului intelectual n-au fost și nu sînt așa de

îndepărtate de acelea ale popoarelor arabe. Această vastă țară

arată aceleași păgubitoare perplexități cînd e vorba să aleagă între

tradiție, înțeleasă ca întoarcere la trecut, și „lumini”, reduse la o

propedeutică a occidentalismului. Acțiunea lui Nasser își găsise un

precedent valabil în cea a lui Mossadegh, aceasta din urmă fiind

înăbușită încă din fașă de Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr. Încă

o dovadă că, în lumea islamică, persista conflictul dintre spiritul

conservator și schimbare. Dar cine ar trebui să conducă

schimbarea? Un socialism internaționalist, un socialism specific

musulman sau alte forme politice mai aproape de viziunile

particulare decît de viziunile general-ideologice? Aceleași ipoteze s-

au propus și se propun dintr-o parte și din cealaltă. În acest sens, l-

am putea considera pe cel mai mare prozator iranian modern,

Sadegh Hedayat, drept pionier al acestei literaturi a angoasei

intelectuale, ce se va întinde repede spre Beirut, Cairo, Bagdad…

*

* *

Cu toate acestea, diferențele sînt destul de serioase, dacă ne

gîndim că refluxul lumii afroasiatice tăiase nu numai comunicarea

dintre culturile – surori, ci și unele experiențe paralele. Unul dintre

contrastele cele mai puternice vine din rolul, cuvenit de drept, jucat

de elementul religios în societate. E clar că evoluția arabă a

ultimilor 50 de ani i-a schimbat destinația, iar, în unele privințe,

chiar l-a deformat. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu un

declin al credinței manifestate în rîndul maselor de musulmani și că

problemele ridicate de credința în Allah au pălit în conștiința

intelectualilor. Dar modernitatea, fapt ușor de constatat la fața

locului, a pus-o între paranteze. Nasser își făcea rugăciunile și

respecta moscheea, dar guverna fără ele. S-a străduit să

construiască un socialism profan, să reînnoiască marea cultură

arabă, dar nu prin întoarcerea la valorile teologice, ci printr-un fel de

„butășire” internațională. În Iran, șiismul își exercita autoritatea cu

ajutorul unui personal ierarhizat, de la mollahi la ayatollahi și

modjtahezi, autoritate direct angajată, spre deosebire de cea a

șeicilor sunniți, aflată într-o postură opusă. Această veritabilă

corporație are multe din trăsăturile unei clericaturi. Să nu uităm că

ea este una dintre puținele structuri de putere care n-a putut fi

sfărîmată de regimul șahului. Capacitățile sale de mobilizare socială

le întrece, de departe, pe cele ale oricărui agent colectiv. Mulți

intelectuali iranieni, în consonanță cu Ali Sariati, se gîndeau la o

revoluție islamică. În acest punct, ei rezonau cu ayatollahul

Khomeiny, chiar dacă, în același timp, erau destule care îi

despărțeau. Revoluția islamică a avut loc, dar nu le-a adus decît un

fundamentalism islamic închistat în dogme, ceea ce sporește,

oarecum, regretul după căderea regimului dictatorial, dar civilizator,

în sens euro-american, al șahului. Căci misiunea reînnoitoare pe

care intelectualii din stirpea lui Sariati ar fi înțeles s-o încredințeze

oamenilor lui Allah postulează o reformă ce ar fi eliberat Iranul de

orice clericalism politic, iar pe cei din ierarhia religioasă i-ar fi admis

în rîndurile lor cu obligația să se integreze în i • t e l i g h e • t i a.

Prea mult, nu? Chiar ei, intelectualii activi în viața social-politică, se

consideră adepți ai luminilor mai mult decît expatriați moral! Ceea

ce-i unește e ideea că modernitatea nu e o secreție a Occidentului,

ci o fază necesară a oricărei culturi. Ei înțeleg să se sustragă și să-i

sustragă și pe semenii lor dilemei dăunătoare a viitorului fără

rădăcină sau a autenticității paseiste. Dilemă căreia atîția gînditori

musulmani, ca atîția alții în lume, luptînd pentru alte cauze, nu i-au

supraviețuit …

*

* *

Asumîndu-și sfidările erei industriale și, pe alocuri, post-industriale,

luarea în ușor a cauzelor și confuziei sufletelor, altercația nesfîrșit

de prezentă în conduitele colective, o religie își schimbă, prin forța

împrejurărilor, cadrul, impactul și limbajul: ajustările necesare reies

din evidența transformărilor. Mai mult decît creștinismul, islamul se

confruntă cu această evidență si cu această urgență. Prin propriile

probleme, popoarele Orientului sporesc problemele generale, și așa

numeroase, ale religiosului în epoca noastră. Șiismul iranian nu

poate rămîne în afara situației.

Dominat de mitologia eroică și sîngeroasă a lui Ali și a fiilor săi,

îmbibat de o anumită tradiție a rezistenței la nedreptate și de o

insurecție permanentă împotriva realului, șiismul își cantonează

speranțele în așteptarea unui „imam ascuns”, în care am putea

vedea simbolul unei voințe generale mereu latente, amînate sine

die. El suferă de divergența care opune, printre clerici, pe cei ce

sînt de partea puterii, celor ce îmbrățișează cauza umililor vieții. De-

a lungul timpurilor, a trebuit să se mențină o direcție oscilantă între

excesul aventurii și excesul compromisului. La nivelul socialului, dar

și la nivelul spiritualului! Continuînd să ne mirăm de acest amestec

de bogăție și de precaritate, să spunem că șiismul a făcut din

„clandestinitate” (qeibat) un stil, aproape o morală, iar din

„ascundere” (ketman), un recurs, ceea ce a favorizat evaziunea și

iresponsabilitatea. Și misticismul a servit drept alibi pentru

imobilism și opresiune. Iată de ce, în ochii multor intelectuali

iranieni, revoluția islamică nu poate funcționa fără o revoluție a

islamului însuși, anterioară acțiunii colective propriu-zise.

Să revenim la configurația sfidărilor simultan lansate, în care se

cufundă orice religie în contact cu modernitatea. Dincolo de

vicisitudinea temporală care o scutură, grave sînt atunci primejdiile

la care se expune și care-i modifică limbajul, dacă nu și mesajul.

Așa cum demonstrează Paul Ricoeur, o astfel de situație o duce, pe

de o parte, către ideologie, iar, pe de altă parte, către utopie.

Ideologia confundă apărarea credinței cu apărarea intereselor

sociale, ale unei clase, de exemplu: burghezia Restaurației, o

corporație, mollahii etc. În ceea ce privește utopia, aceasta înlătură

responsabilitățile concrete în beneficiul eufemismelor fără referenți

terestri. Ne gîndim la anumite excese speculative, la „fericitele”

întoarceri către pretinse vîrste de aur…