Ghiorghi IORGA
Problemele Iranului intelectual n-au fost și nu sînt așa de
îndepărtate de acelea ale popoarelor arabe. Această vastă țară
arată aceleași păgubitoare perplexități cînd e vorba să aleagă între
tradiție, înțeleasă ca întoarcere la trecut, și „lumini”, reduse la o
propedeutică a occidentalismului. Acțiunea lui Nasser își găsise un
precedent valabil în cea a lui Mossadegh, aceasta din urmă fiind
înăbușită încă din fașă de Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr. Încă
o dovadă că, în lumea islamică, persista conflictul dintre spiritul
conservator și schimbare. Dar cine ar trebui să conducă
schimbarea? Un socialism internaționalist, un socialism specific
musulman sau alte forme politice mai aproape de viziunile
particulare decît de viziunile general-ideologice? Aceleași ipoteze s-
au propus și se propun dintr-o parte și din cealaltă. În acest sens, l-
am putea considera pe cel mai mare prozator iranian modern,
Sadegh Hedayat, drept pionier al acestei literaturi a angoasei
intelectuale, ce se va întinde repede spre Beirut, Cairo, Bagdad…
*
* *
Cu toate acestea, diferențele sînt destul de serioase, dacă ne
gîndim că refluxul lumii afroasiatice tăiase nu numai comunicarea
dintre culturile – surori, ci și unele experiențe paralele. Unul dintre
contrastele cele mai puternice vine din rolul, cuvenit de drept, jucat
de elementul religios în societate. E clar că evoluția arabă a
ultimilor 50 de ani i-a schimbat destinația, iar, în unele privințe,
chiar l-a deformat. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu un
declin al credinței manifestate în rîndul maselor de musulmani și că
problemele ridicate de credința în Allah au pălit în conștiința
intelectualilor. Dar modernitatea, fapt ușor de constatat la fața
locului, a pus-o între paranteze. Nasser își făcea rugăciunile și
respecta moscheea, dar guverna fără ele. S-a străduit să
construiască un socialism profan, să reînnoiască marea cultură
arabă, dar nu prin întoarcerea la valorile teologice, ci printr-un fel de
„butășire” internațională. În Iran, șiismul își exercita autoritatea cu
ajutorul unui personal ierarhizat, de la mollahi la ayatollahi și
modjtahezi, autoritate direct angajată, spre deosebire de cea a
șeicilor sunniți, aflată într-o postură opusă. Această veritabilă
corporație are multe din trăsăturile unei clericaturi. Să nu uităm că
ea este una dintre puținele structuri de putere care n-a putut fi
sfărîmată de regimul șahului. Capacitățile sale de mobilizare socială
le întrece, de departe, pe cele ale oricărui agent colectiv. Mulți
intelectuali iranieni, în consonanță cu Ali Sariati, se gîndeau la o
revoluție islamică. În acest punct, ei rezonau cu ayatollahul
Khomeiny, chiar dacă, în același timp, erau destule care îi
despărțeau. Revoluția islamică a avut loc, dar nu le-a adus decît un
fundamentalism islamic închistat în dogme, ceea ce sporește,
oarecum, regretul după căderea regimului dictatorial, dar civilizator,
în sens euro-american, al șahului. Căci misiunea reînnoitoare pe
care intelectualii din stirpea lui Sariati ar fi înțeles s-o încredințeze
oamenilor lui Allah postulează o reformă ce ar fi eliberat Iranul de
orice clericalism politic, iar pe cei din ierarhia religioasă i-ar fi admis
în rîndurile lor cu obligația să se integreze în i • t e l i g h e • t i a.
Prea mult, nu? Chiar ei, intelectualii activi în viața social-politică, se
consideră adepți ai luminilor mai mult decît expatriați moral! Ceea
ce-i unește e ideea că modernitatea nu e o secreție a Occidentului,
ci o fază necesară a oricărei culturi. Ei înțeleg să se sustragă și să-i
sustragă și pe semenii lor dilemei dăunătoare a viitorului fără
rădăcină sau a autenticității paseiste. Dilemă căreia atîția gînditori
musulmani, ca atîția alții în lume, luptînd pentru alte cauze, nu i-au
supraviețuit …
*
* *
Asumîndu-și sfidările erei industriale și, pe alocuri, post-industriale,
luarea în ușor a cauzelor și confuziei sufletelor, altercația nesfîrșit
de prezentă în conduitele colective, o religie își schimbă, prin forța
împrejurărilor, cadrul, impactul și limbajul: ajustările necesare reies
din evidența transformărilor. Mai mult decît creștinismul, islamul se
confruntă cu această evidență si cu această urgență. Prin propriile
probleme, popoarele Orientului sporesc problemele generale, și așa
numeroase, ale religiosului în epoca noastră. Șiismul iranian nu
poate rămîne în afara situației.
Dominat de mitologia eroică și sîngeroasă a lui Ali și a fiilor săi,
îmbibat de o anumită tradiție a rezistenței la nedreptate și de o
insurecție permanentă împotriva realului, șiismul își cantonează
speranțele în așteptarea unui „imam ascuns”, în care am putea
vedea simbolul unei voințe generale mereu latente, amînate sine
die. El suferă de divergența care opune, printre clerici, pe cei ce
sînt de partea puterii, celor ce îmbrățișează cauza umililor vieții. De-
a lungul timpurilor, a trebuit să se mențină o direcție oscilantă între
excesul aventurii și excesul compromisului. La nivelul socialului, dar
și la nivelul spiritualului! Continuînd să ne mirăm de acest amestec
de bogăție și de precaritate, să spunem că șiismul a făcut din
„clandestinitate” (qeibat) un stil, aproape o morală, iar din
„ascundere” (ketman), un recurs, ceea ce a favorizat evaziunea și
iresponsabilitatea. Și misticismul a servit drept alibi pentru
imobilism și opresiune. Iată de ce, în ochii multor intelectuali
iranieni, revoluția islamică nu poate funcționa fără o revoluție a
islamului însuși, anterioară acțiunii colective propriu-zise.
Să revenim la configurația sfidărilor simultan lansate, în care se
cufundă orice religie în contact cu modernitatea. Dincolo de
vicisitudinea temporală care o scutură, grave sînt atunci primejdiile
la care se expune și care-i modifică limbajul, dacă nu și mesajul.
Așa cum demonstrează Paul Ricoeur, o astfel de situație o duce, pe
de o parte, către ideologie, iar, pe de altă parte, către utopie.
Ideologia confundă apărarea credinței cu apărarea intereselor
sociale, ale unei clase, de exemplu: burghezia Restaurației, o
corporație, mollahii etc. În ceea ce privește utopia, aceasta înlătură
responsabilitățile concrete în beneficiul eufemismelor fără referenți
terestri. Ne gîndim la anumite excese speculative, la „fericitele”
întoarceri către pretinse vîrste de aur…
Lasă un răspuns