DA’ S-O ȘTIM ȘI NOI Reforma în învățămînt – sublimă, dar lipsește cu desăvîrșire!

Dan POPA

Recentele acțiuni revendicative ale studenților din principalele centre universitare ale țării au atras, din nou, atenția asupra situației anacronice din învățămîntul superior, care de ani buni se zbate între neputințele și indiferența guvernanților, oricum s-or fi numit ei. Așa-zisa reformă prin care trece școala românească se limitează doar la tot soiul de experimente, fără a se merge la miezul problemei, în condițiile în care resursele financiare alocate și atrase nu acoperă decît o mică parte din necesitățile reale. Sînt adevăruri la care alții au ajuns de mult, dar pe care noi le ignorăm. Este ceea ce-și propun să releve rîndurile de mai jos.

…Se apropiară de ușa sălii la care trebuia să ajungă. Ușa era închisă cu un grilaj masiv de fier, așa cum numai în închisori poți vedea. Brrr! La vederea grilajului și știind ce este după el, îl apucă un frison. Spera ca însoțitorul, care adusese deja cheile de la șef, să nu-l observe. De fapt, dîrdîiala nu-i trecuse. În fața ușii corpului de clădire văzuse doi inși cu cîini. Atunci îl apucase prima oară tremuratul, deși cîinii aceia erau abia mai mărișori decît niște căței. Avusese, de cînd se știa, o frică absurdă, irațională de cîini. Un mîrîit era de ajuns ca să îi facă părul măciucă și să-i dea fiori reci prin tot corpul. În fine, bine că a urcat la etaj!

Purtătorul cheilor deschise grilajul, apoi ușa cu multiple încuietori și-l pofti, cu amabilitatea unei gazde, înăuntru. În dreapta ușii, un cuier vechi stătea într-o dungă, sprijinit de perete. Pe jos, praf, urme albe ca de var, mizerie, semn că nu se dădea prea des cu mătura sau teul prin larga încăpere. Sala avea mărimea unei sufragerii mari. Pe margini, înșirate de-a lungul pereților, pe niște mese de culoarea motanilor vagabonzi, se înșirau mașinăriile torturii psihice destinate celor care trecuseră prin acea încăpere obligați de soartă, apoi de legi, regulamente ori hotărîrile mai-marilor lor. În colțul sălii sta un dulap ponosit, dar încă zdravăn, din pal furniruit, de culoare verzuie, plin cu dosare și hîrtii vechi. Sertarele dulapului, dintre care unul era întredeschis, lăsau să se întrevadă niște resturi de cabluri destinate cîndva a pune cine știe ce aparat antediluvian sub tensiune. Copacii din fața ferestrelor întunecau parcă și mai mult atmosfera încăperii. Era un frig groaznic. Îți înghețau mîinile. Dacă sala ar fi fost o sală cu birouri, zău, n-ai fi știut ce secretară ar fi fost în stare să bată la mașină mai mult de 10 minute fără să se aleagă cu degetele vinete sau chiar cu degerături. Se uită mirat la însoțitorul său. Acesta încerca să-i explice că dacă dai drumul la toate echipamentele din sală, căldura degajată face mai suportabilă atmosfera. I se părea ireal să audă așa ceva, în frigul cumplit care domnea acolo. După părerea lui ar fi trebuit nu un radiator sau un reșou, ci 6-7 ca să dezghețe tot ce era în jur. Parcă niciodată nu fusese așa de frig. Un coș prea plin se ivea de după ușă, semn că cineva uitase să-l ducă, deși locul unde trebuia dus era cu doar 5-6 pași mai departe de ușa pe care intrase.

Omul cu cheile îi zîmbi, spunîndu-i: poftiți în laboratorul nostru de informatică, domnule profesor. Profesorul zîmbi și el, văzînd praful neșters de un an de zile și tastaturile cu unele clape aproape negre. O.K., zise, de aici încolo mă descurc. Extrase două dischete din buzunarul interior al hainei pe care avea un mediu de programare minuscul dar eficient, oferit gratuit de Universitatea Johannes Keppler din Linz. Privi îndelung vechile calculatoare (dintre care unele fără CD-ROM) și mai adăugă, aruncînd o privire dischetelor: „Le-am adus ce le trebuie.”

În țară sindicatele hotărîseră să declanșeze grevă în învățămînt. Se simțea o enormă presiune a schimbării.

Nu era de mirare. Profesorul își amintea că citise recent, într-un volum numit „Beyound calculation – The next fifty years of computing” o analiză clară a schimbărilor care, susțineau autorii, se vor produce în mediul universitar sub presiunea economiei de piață și datorită schimbării așteptărilor cetățenilor. Își amintea chiar că încercase să-și schițeze o traducere a paragrafelor ce-l interesau, traducere care în final îi ieșise cam așa: „Noile așteptări pe care studenții, părinții, angajații și patronii le aveau în privința universităților sînt destul de ușor de perceput din cererile acestora și din plîngerile lor. Ele se pot lesne grupa în trei categorii importante:

ceea ce se va învăța, cum se va învăța și cum se va derula cercetarea”.

În volum, fiecare categorie avea elementele enumerate și analizate pe larg. La final, concluzia domnului Peter J.Denning, autorul, era tranșantă: Presiunea pentru schimbare în aceste domenii este atât de puternică încît universitățile vor face schimbarea pînă la urmă, mai în silă, mai de nevoie. În final, vor fi restructurate toate componentele majore: educția generală, pregătirea profesională, inclusiv certificarea, practicile de învățare, predare și cercetare. Îndată ce vor fi făcut aceasta își vor revizui și concepția asupra naturii educației, predării și cercetării. Nu sînt motive, opinia autorul citat, să credem că toate universitățile de azi vor reuși să facă schimbarea. Unele se vor autotransforma cu succes. Altele nu. Unele vor fi sortite dispariției pur și simplu.

Volumul din care au fost preluate citatele de mai sus era editat încă din 1997 (adică de acum 6 ani – o întreagă perioadă în care noi „am dormit în papuci”) de Association for Computing Machinery și tipărit la New-York. Semn că la acea dată americanii se hotărîseră deja să facă reforma învățămîntului. Dar nu de sus în jos, pe hîrtie, ca la noi, ci, cum era natural, de la bază spre vîrf, fiecare universitate, catedră sau profesor luîndu-și destinele în mîini, dezvoltîndu-și și adaptîndu-și activitatea sau dispărînd. Și noi, care credeam că facem Reforma Învățămîntului condusă de domnul ministru care, relatează presa, n-a reușit să obțină 4% din PIB resurse exclusiv bugetare pentru învățământ, așa cum prevedea legea! Au avut dreptate studenții atunci cînd i-au aprins o lumînare. Reformei, nu domnului ministru. Cît despre domnia sa, aștept să citesc despre demiterea sau demisia dumnealui într-unul din următoarele numere ale ziarului, asta în cazul în care vom avea parte de tot așa rezultate sublime care, așa după cum se vede, lipsesc cu desăvîrșire!