Constantin CĂLIN
„Iată-mă călugărul-poet, prin taverne, prin turnuri…”. Acesta e „dublul” lui Bacovia, un personaj misterios, prezent în „Dintr-un text comun”. Timpul în care trăiește e incert: „Mi-e imposibil… pe vremea cărui?!…”. E apreciat în cercurile înalte („însăși Doamna acelei țări a luat cunoștință de poeziile sale”), „suferind”, „vrea să pasioneze publicul”, „posedă un fel de erotomanie larvată”, poartă pumnal, voiajează „prin Orient”, are idei politice care îi agită pe admirartorii săi.
De unde să-i fi venit autorului ideea „călugărului-poet”? Aproape sigur, din „Sărmanul Dionis”, nuvela lui Eminescu. Dar au contribuit și alte sugestii.
Bacovia însuși, prin viața retrasă, se va fi considerat, în interiorul său, călugăr. Frămîntările sale morale sînt, în mare, asemănătoare cu ale unuia dintre aceștia: se luptă cu gîndurile, mai ales cu cele despre moarte, cu fantasmele, spune din „greșelile” sale, nu prea multe, „rămînînd să plîng(ă) pentru cele ce nu le po(a)t(e) spune (e)”. Nespusul atîrnă greu în existența sa, care se retrage în dosul nevoii de secrete.
Poetul nu era lipsit, apoi, de o oarecare afinitate față de trecutul îndepărtat, medieval. „Amorul (lui) de trecut” se exprimă în mai multe locuri, dar cel mai evident în două „Balade”, care apar ca „altceva”, neașteptat, în poezia sa. În a doua dintre ele (de fapt, un sonet), atmosfera e de mînăstire, reconstituită cu ajutorul unor reminiscențe literare: „Clopot de alarmă la mănăstire…/ «Căderea dracilor», miază-noapte – / Ale vremurilor fructe coapte/ Închid trecutul ca mîntuire.// Ce zvoane călugărești și șoapte,/ Făclii ce fug, se-ntorc în neștire./ Desigur, cu a zorilor ivire/ Vom mai gîndi la această noapte!//… Și clopotul vibrează, vibrează…/ «Satan este învins» – nici o îndurare – / De vremuri noi e inima trează.// Sunt grele visuri? halucinare? -/ – Pe cer, în fund, se ilustrează – / O conștiință din noaptea mare”. Printre poeții contemporani, Bacovia nu era (și asta ar mai putea constitui o explicație) singurul ispitit de dorința de a se travesti în călugăr. Procedeul se întîlnește, de pildă, și la F. Aderca, într-un poem intitulat „Medievală”: „Pasiunea mea e un călugăr medieval/ Cu o sutană lungă/ și neagră la călcîie să-i ajungă – / și la gît cu o cruce de opal.// Cu ochii arși de ideală spuză/ el bate ulița cotită cam pe unde/ la geam după perdele se ascunde/ sînul tău și umeda ta buză”.
Dar ideea voiajului „prin Orient”, cum îi va fi apărut autorului în „Dintr-un text comun”? Prezentă la romantici, ea era un loc comun al prozei și teatrului de la sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Se găsește în „Dan” de Vlahuță și în „Hagi Tudose” de Delavrancea, iar, mai tîrziu, la Gala Galaction.
Care erau destinațiile pentru cei mai mulți dintre voiajorii acelei epoci se poate deduce din următorul anunț publicitar apărut în „Anuarul presei române și al lumei politice” pe anul 1908: „Servicul / Maritim Român/ Linii de navigațiune rapidă/ de călători și mărfuri/ Pentru și din Orient, în corespondență cu/ trenurile de lux/ Orient-Ostende – Express Rapidul din Berlin/ și cu toate celelalte trenuri ce leagă România cu Streinătatea/ Constanța – Constantinopol -Metelin – Smyrna – Pireu – Alexandria (Egipt)/ Linii de navigație pentru transportul mărfurilor/ Dunăre – Rotterdam / Liverpool -Dunăre”.
Călugărul – poet, personajul lui Bacovia, nu merge în Orient pentru a uita o mare iubire, ca Armand Duval, eroul din „Dama cu camelii”, nici pentru hagialîc la mînăstirile din Palestina, nici în căutarea unei schimbări de destin, ci „Ca acei autori de povești, el se gîndea, prin umbrele zidurilor, la frumoasele ambițiuni de a ajunge bogat…”. Și aceasta era o iluzie larg răspîndită.
Lasă un răspuns