Ștefaniada

Sistemul de apărare în ținutul Bacăului

Excepțional strateg, Ștefan cel Mare știa că libertatea Moldovei depindea de buna organizare a armatei și a sistemelor de apărare. Un ostaș care îndrăznea să se prezinte fără arc și săgeți era aspru pedepsit. În schimb, cei care își arătau vrednicia în lupte erau răsplătiți cu moșii întinse.

Garda domnului, care-l apăra pe voievod, dar și care intra în luptă în momentele decisive, era alcătuită din circa 1.000 de viteji, bărbați care se remarcaseră în mod deosebit și dovedeau devotament. Urmau: oastea de curteni, aproximativ 3.000 de oameni, formată din boieri mici și mijlocii; oastea voinicilor, 4.000 de țărani liberi călări, care luptau pe cheltuiala lor; oastea țăranilor pedeștri, 10.000 – 20.000. Cea mai numeroasă era oastea neregulată, 30.000 de oameni, sub conducerea vătămanilor, înarmată cu topoare, coase, arcuri, măciuci. De la meșterii bistrițeni, brașoveni, sibieni, Ștefan procura pentru armata sa platoșe, coifuri, săbii, arcuri, buzdugane. Mai existau și hăisarii sau joimirii – oastea de strînsură, „care luptau pentru că erau plătiți”. Din plin și cu succes, Ștefan va folosi tunurile sau săgețile. Orheenii și tighecenii erau cei mai viteji dintre vitejii moldoveni. O zicală arăta că „cinci tătari din Crimeea prețuiesc mai mult decît zece tătari din Buceag. Cinci moldoveni biruie zece tătari din Crimeea, iar cinci codreni (cei din Tigheci) bat zece moldoveni”. Neînfricatul domn pune mare bază și pe cetățile de pază, mărindu-le pe cele vechi cu ziduri și turnuri puternice și ridicînd altele noi. Împotriva tătarilor avea, spre răsărit, pe malurile Nistrului, cetățile Soroca „cea din buza puștilor dușmane, Orhei, ridicată după lupta de la Lipnic” (1469), și Ciubăriciul de lîngă Tighina. Spre sud, contra turcilor, erau Cetatea Albă și Chilia, despre care chiar el spunea că „era Moldova toată”, și Crăciuna pe apa Milcovului. În calea atacurilor venite dinspre Ardeal se aflau Cetatea Neamțului, Tîrgul Trotuș și Cetatea Romanului. În nord, spre Polonia, țineau piept cetățile Sucevei și Hotinului, iar la vadul Cernăuților, pe Prut, Tetina. Aceste cetăți erau păzite de străjeri sau plăieși. Satele aveau obligația de a păzi drumurile, pasurile și trecătorile. Împotriva invadatorilor erau folosite toate mijloacele. Un sistem ingenios contra călăreților era prisaca împrejmuită cu copaci, între care se puneau crengi și mărăcini. Ștefan nu s-a lăsat niciodată supus de dușmani. Apropierea lor se anunța din sat în sat cu focuri aprinse pe înălțimi, la care se adăugau sunetele prin corn, bucium, sau de clopot. „Moșnegi și bătrîni – spunea Vasile Gălățeanu, băteau toaca de lemn”. Paul de Alep scria că „În Țara Românească și Moldova, în caz de război un om trage clopotul cel mare, scoțînd un semnal pentru toți locuitorii să se strîngă laolaltă, să stingă focurile sau să se mîntuiască prin fugă”. Refugiul era, de obicei, temutul codru. Tot el era folosit și ca apărare. Iată cum l-au folosit moldovenii în lupta cu polonii: „Ian Albert – scria Nicolae Iorga, ajunse acum la mijlocul drumului, cînd chiotul obișnuit al moldovenilor se înălță pe neprevăzute, încremenind rîndurile polone. Un vînt de primejdie zgudui codrul, și în urma regelui zidul de arbori căzu la pămînt, tăind poteca. În zborul nebun al săgeților, țărănimea, curtenii, boierii, în frunte cu domnul însuși, se aruncară asupra drumeților din coadă. Ei nu încercară măcar să se lupte, ci se închiseră în lagăr, ca într-un staul pe care îl împresură lupii. Măcelul se săvîrșii aici, fără înverșunare, ca rînduiala unei pedepse ce se îndeplinește. Nenorociții închiși în tabără se repeziră atunci în pădure, unde găsiră alți nimicitori de vieți. Din toate părțile pîndea primejdia. Mulțimile înnebunite părăsiră tunurile, carele, armele mai grele, cei din urmă călcau în picioare pe cei dintîi, pe cînd sprintenii luptători români, strecurîndu-se printre trunchiuri, aruncau lațurile și învîrteau securile și topoarele fără cruțare. Codrul își pierduse drumul, înăbușit de morți, oprind asupra acestei grozăvii, părea că aprinde un rug din vechile vremi sălbatice.

În sistemul de avertizare a lui Ștefan cel Mare un rol important îl jucau movilele. Cercetătorul Ion Ghinoiu arăta: „De-a lungul Drumului Brăilei, pe direcția nord-sud, între Brăila și Suceava, sînt vizibile și astăzi numeroase movile de origine antropică amplasate, în funcție de topografia terenului, la 10-15-20 km una de alta. Pe vîrful lor, spun bătrînii, se găsea în permanență gunoi pentru aprinderea focurilor. Vestea călcării hotarelor se transmitea astfel vizual, după părerea noastră în cîteva ore, iar prin mijloace tradiționale de transport, în aproximativ o săptămînă”. Așadar, Ștefan era informat doar în cîteva ore de invazia dușmanilor, avînd vreme să-și ia măsurile necesare apărării.

Un alt șir de movile a fost construit și pe direcția est-vest pentru semnalizarea pătrunderii în Moldova a tătarilor”.

Teritoriul Bacăului, important nod de întretăiere a drumurilor comerciale, intra în calculele strategice ale domnitorului. În dreptul satului Scorțeni, pe dreapta Tazlăului, se afla o movilă numită „Ștefan cel Mare”, care „movilă se zice că ar fi ridicată de Ștefan cel Mare, spre a ține cu ușurință piept maghiarilor. Acum vreo 40-50 de ani (informația este din 1895), s-au găsit aici o mulțime de arme vechi, săgeți, lănci, săbii”.

O veche monografie a comunei Băsești cuprinde următoarea însemnare: „În apropierea Cetățuiei de deasupra dealului Nodișa (unde s-a găsit o oală cu bani de argint de la împărații Titus și Hadrian și de la alți împărați), înspre sud, în pădurea de deasupra Boșotenilor se găsesc două movile mari, despre care oamenii din partea locului spun că sînt din vremi vechi. Prin împrejurimi găsim numeroase movile de acestea, din care cea mai înaltă și mai însemnată în comuna Prăjești, apoi din dreptul locului numit Dumbrava între Enăchești și Coman și în sfîrșit de la Iliești, comuna Ardeoani unde se găsesc resturi de săgeți vechi”.

Ortensia Racoviță, în lucrarea premiată de Academia Română, sublinia că „există și părerea că aceste movile ar fi construite ca puncte strategice”.

Desigur, movilele artificiale, împreună cu cele naturale, au fost incluse într-un sistem original de apărare în cazul unor invazii străine. (Eugen ȘENDREA)