BAZAR Alte „dispersii”

Constantin CĂLIN

În fiecare zi, Lamartine chema – scrie Maurice Toesca, unul din biografii săi – cel puțin cincisprezece persoane să dejuneze împreună cu el, și alte vreo douăzeci cărora le dădea mîncare la bucătărie. Ce poet din lume ar mai putea să facă azi asemenea dovezi de generozitate? La noi, din cauza situației economice pe care o au, majoritatea ar evita să primească și un singur oaspete.

Cea mai urîtă dintre sărăcii e sărăcia vicioasă, neigienică, desfigurată de alcoolism. E singura pe care n-o „creditez”. Trec pe lîngă ea fără remușcări.

Boli cronice la români: „ingratitudinea și secăturismul”. De ce le amintesc? Pentru că, prin număr și gravitate, cazurile actuale le depășesc pe cele istorice.

Un progres cert: „neamul prost” de dinainte de 1990 e neam și mai prost acum!

Identități fugitive: blonda care ieri era roșcată iar azi e brunetă. Sau invers.

Pericolul cel mai mare (și aș zice permanent) pentru un profesor e impostura. El știe un șir de lecții, adică o bucată simplificată din „materie”, dar adesea joacă rolul celui care știe totul. Mă silesc să nu las o asemenea impresie.

Frumusețea unui corp feminin întrece orice știință. Roboții nu vor avea niciodată „nuri”, „farmec” sau un „nu știu ce”.

Cele mai multe dintre gînduri se murdăresc tot așa de repede ca și zăpada.

Nu le vorbi altora de „canon”, dacă tu nu poți ține cele mai elementare reguli.

Oximoroane vii la colț de stradă: putori parfumate.

Ce arbore miraculos e creștinismul. Cultivat mai întîi într-o „seră” de cîteva palme, o țară mică (vechea Palestină), s-a întins pe toate continentele și s-a adaptat celor mai diverse soiuri spirituale. Istoria lui ar trebui să ne dea cea mai deplină încredere în viitorul lui. Și totuși…

Cu cît, oare, e mai mică ura în vreme de pace decît ura în vreme de război? „Ura de clasă” (noțiune care revine în actualitate), ura rataților, ura invidioșilor, ura marginalilor, ura „lupilor tineri” etc.

Tristețe recurentă: aceea de a nu putea staționa sus, atunci cînd prind un gînd înalt.

Aflată într-un grup, o fată vorbește „la mobil” pe stradă: „Dă-o-n p…a mea. Eu nu comentez de ea, ea comentează de mine!” Aș vrea să-i corectez gramatica, dar mi-e imposibil să scot primul cuvînt: „Domnișoară…”

Imitația e forma cea mai răspîndită a lenii.

Nume proprii din cîteva romane apărute după primul război mondial, o „epocă de tranziție”, asemănătoare în multe privințe cu a noastră: Mitică Cherestea, Țicu Ploscă, Mascuris, Gigetta Cretinescu, Toto Coapsă, Ageamiadis. Pe scurt: „plebe ridicată”, „lume de strînsură”: politicieni, antrenori de cocote, traficanți de carne vie, femei adultere, dame de consumație. Vorba unuia din cei citați: „El o secătură. Ea o poamă”.

Cînd mă rog „Să-mi rămînă bucuria”, mă gîndesc firește la muzică și lectură.

Multe se pot învăța de la Tudor Arghezi. Inclusiv cum să „distrugi” pe cineva de la prima frază. Iată cum începe una din cronicile sale dramatice: „D-na Verzea (autoarea unei piese cu titlul „In lumea de azi” – n.m.) este și nădăjduim că va rămîne pentru cele scrise o debutantă”. Nu e un „In lături!”, e totuși o infirmare, poate mai dureroasă prin ironie.

Într-o nuvelă de Sandu Aldea, scriitor de la începutul secolului XX, dau peste următorul pasaj: „Întreaga convorbire s-a făcut în nemțește pentru simplul motiv că sora lui Franț, venită numai de cîteva luni în țară, nu prea știa bine românește. Și chiar dacă ar fi știut bine românește, eu aș pune rămășag că tot nemțește vorbea, pentru că orice popor ține mai mult la limba lui (afară bineînțeles de așa-numita elită a neamului nostru)”. Azi „elita” sînt mulți…

Rapoartele noastre către UE ar trebui să aibă drept moto vorba lui Caragiale: „Reforma trece, năravurile rămîn”. Sînt lucruri care sfidează orice „monitorizări”.