Constantin CĂLIN
Deși sînt năpădit de treburi, nu m-a bucurat deloc „ziua liberă” de ieri acordată de Guvern. Liberă pentru ce?, m-am întrebat. Să privesc defilarea de politicieni pe la posturile de televiziune? Iarăși Petre Roman, iarăși Geoană, iarăși Pașcu? Iarăși vreo declarație gungurită de Năstase? Să ascult „Cîntarea NATO” cu piese din „folclorul nou” (sîntem în stare să le fabricăm!) și muzica ușoară a unor „guriști” penibili? Avem, oare, motive reale să jubilăm? E intrarea în NATO „o mare realizare”? Eu o simt ca pe un „premiu” pervers, care mîine-poimîine ne va împovăra cît o corvoadă. Obligați la „modernizări”, va trebui să achiziționăm second hand-ul militar al altora. Intrarea în NATO înseamnă, apoi, neutralizarea „dușmanilor naturali”, vecinii? Pot să cred că de azi ungurul și bulgarul nu vor mai schița nici un gest iredentist sau că rusul nu va mai pofti să-și întindă influența aci? Ne protejează de toți și de toate „umbrela euro-atlantică”? Nu știu alții cum sînt, dar eu nu m-am simțit niciodată bine înghesuit sub o umbrelă străină. Un umăr, o mînecă tot îmi rămîneau în ploaie! Vrînd-nevrînd, România e la margine. Pe aci a fost „valul lui Traian” (care n-a împiedicat migrațiile), pe aci „poarta furtunilor”. Sînt prea îmbibat de istorie ca să mă las convins de agitatorii de ocazie că aceasta, chiar dacă o provocăm, nu se va mai repeta niciodată. „Hipermetropia politică” a guvernanților post-decembriști nu-mi inspiră încredere. Ei au cedat părți din suveranitatea națională și au oferit concesii în diverse înțelegeri și tratate. Multe din lucrurile care ne-au fost prezentate ca profitabile pe termen scurt, mediu și lung, s-au dovedit deja păguboase. Nu fac parte din stirpea profeților, dar prevăd că intrarea în NATO e încă o „afacere” fără perspectivă. Opiniile acestea le aveam și înainte de „ziua liberă” cu care am fost bacșișați. Ce mă determină să le dau drumul acum? „Prafurile” ce ne-au fost aruncate în ochi ca să nu observăm exaltarea unor false mituri. Zi liberă pentru intrarea în NATO înseamnă a echivala acest eveniment fie cu o sărbătoare religioasă, fie cu ziua națională. Impunînd-o, guvernanții n-au făcut altceva decît să le deprecieze pe acestea din urmă. Axiologia lor e derutantă și dubioasă. Ea denotă nu un exces de zel patriotic, ci un exces de oportunism politic.
Cînd zilele au gust amar e greu să-ți găsești lecturile potrivite. În ziua liberă consacrată zeului NATO, eu am ales „Partea diavolului”, de Denis de Rougemont. De ce? Se va deduce din lungul citat pe care am să-l dau mai jos: „Vai, ce-am făcut noi cu cuvîntul? El nu mai știe nici măcar să mintă în anumite guri, a căzut mai jos decît minciuna, vreau să spun în totală lipsă de însemnătate. O, cît se bucură diavolul de pălăvrăgeala amabilă sau emoționată a acestor speakeri sau vorbitori! El, care este marele confuzionist, el căruia nu-i place nimic atît de mult ca echivocul lingușitor, torsul stilului oficial, vorbăria care nu spune nimic, de la sfîrșitul banchetelor; și cînd ajungem abrutizați de discursuri, el, romanticul, este cel care ne sugerează că indicibilul este poate mai adevărat decît cuvîntul limpede și distinct! El știe că, aflînd limbajul nostru, el distruge comunitatea. El știe că distrugînd structurile sociale el grăbește confuzia limbajului nostru. El știe că oamenii nu se pot angaja decît prin cuvinte limpezi și distincte și, contorsionînd și deprimînd sensul cuvintelor, el distruge însăși baza fidelității noastre. El știe că pretutindeni unde unei pisici i se spune pisică, răul dă înapoi și își pierde din prestigiu; din cauza aceasta a inventat el limbajul diplomaților și pudorile lui nesănătoase. El știe că nimic pe lume nu ne va putea face să tăcem, acum cînd avem radioul, și el se instalează în toate microfoanele noastre. El organizează, în sfîrșit această inflație verbală, cuvintele nemaifiind decît «ascunzișuri» pentru acte, de la care el speră, nu fără îndreptățire, că vor reuși mai bine decît cele mai rele tiranii, să ne amețească simțul moral…”. Tînguirea lui Denis de Rougemont (eseist elvețian) este din 1942. Între timp sursele de trăncăneală s-au multiplicat și diversificat, iar limba s-a dezarticulat și mai tare. Diavolul și-a făcut loc în propagandă și în divertisment (care, nu o dată, e subalternul ei). Negustor neîntrecut, el a inventat etichete sclipitoare pentru mărfuri derizorii, cu care a sedus, a pervertit și a subminat. Dublul limbaj nu mai e doar o manieră specifică diplomației, ci o habitudine aproape generală a lumii politice actuale, care joacă mereu alba-neagra cu adevărul. Mai crede cineva că Bush, Blair, Berlusconi, Solana sau „Năstase al nostru” spun pisicii pisică? Contrazicerile aproape că nu mai miră, iar minciuna nu-l mai compromite pe cel care o debiteză.
Denis de Rougemont spera că diavolul va fi scos din limbaj cu ajutorul semanticii. Din păcate, nici aceasta și nici semiotica n-au reușit s-o facă. Vorbim tot mai des de „științele comunicării” dar „ne înțelegem ca dracu’!”. De fapt, vorbim cum trăim, adică, în cele mai multe dintre cazuri, inautentic.
Lasă un răspuns