ȘTEFANIADA Pustiana, între legendă și adevăr

Eugen ȘENDREA

O victorie strălucită a repurtat Ștefan cel Mare în bătălia de la Baia. În noaptea de 14/15 decembrie 1467 oștirea ungară a pierdut peste un sfert din efectivul uman și, totodată, mașinile de asediu, artileria, bagaje și corturi. Bonifinus scria de supraviețuitorii unguri: „cei mai mulți răniți” au părăsit locul bătăliei în panică și doar o mică parte au reușit să se regrupeze în jurul regelui Matia Corvin. Cînd s-a luminat de ziuă, resturile armatei au început o retragere spre Transilvania, dar „ostașii regelui Matei, obosiți sau răniți, angajați prin trecătorile munților au fost atacați de romăni ale căror săgeți nimereau din plin. De asemenea, au fost sortiți pierii toți maghiarii răzlețiți de grosul coloanei în retragere! Peste 7.000 de ostași regali au fost omorîți dar, spunea însuși Ștefan cel Mare, „au mai fost uciși și alții, ale căror oase nu au putut fi adunate lîngă ale celorlalți”.

Ce s-a întîmplat, însă, cu prizonierii?

O legendă auzită de Ortensia Racoviță arăta că „satul Pustieni din comuna Scorțeni, ținutul Bacău, zice că este întemeiat cu ungurii aduși ca robi, de Ștefan cel Mare, în urma unei bătălii ce-a avut-o cu Matei Corvin. Parte din locuitori sînt sași”.

Legendă sau adevăr?

Istoricul Nicolae Grigoraș scria: „Indiscutabil că regele Matei Corvinul a contat pe defecțiuni mai serioase în oastea Moldovei, dar s-a înșelat, pentru că în afară de grupul de boieri amintiți (străini), chiar populația de naționalitate germană, adică sașii din Baia, au fost alături de Ștefan cel Mare, ca și conaționalii lor din Transilvania”.

Un alt istoric, preotul Iosif Gabor, arăta că „Satul s-a format din emigranți transilvăneni, nesupuși la înrolarea în regimentele grănicerești, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și s-au așezat aici alături de satul mai vechi «Cîmpeni», fapt pentru care la început – catolicii din Pustiana au fost cunoscuți sub denumirea de „Cîmpeni”. „Denumirea de Pustiana, spune același autor, au luat de la numele unuia din cei care au venit aici – Martin Pustian – care probabil a avut o funcție de conducere a satului sau a grupului de emigranți”.

Documentar, populația este atestată abia la 11 ianuarie 1781, cînd ex-misionarul Peter Zold zicea că ei „… cu toții vorbesc și știu la fel de bine ungurește și romănește, deși ungurește vorbesc stricat, peltic, neplăcut” și „se îmbracă în haine simple, valahe, țesute de femeile lor”.

Evoluția satului „Pustiana” este rapidă. Pînă în 1791 se ridicaseră aici 62 de gospodării, „cu 24 bărbați capi de familie, 40 bărbați angajați în muncă, cu atelaj cu cai și 40 atelaje cu boi. Casele din lemn erau grupate în jurul bisericii de lemn „lucrată țărănește”. Catolicii din Pustiana vor fi menționați pentru prima dată documentar la 30 mai 1814. Tot de secui e legată și legenda întemeierii satului Secuieni – despre care se spune că „numele satului se trage de la un săcui împămîntenit de Ștefan cel Mare”, dar „povestesc bătrînii că-i întemeiat de pe vremea lui Ștefan Vodă. Ca dovadă că-i adevărat, spuneau ei, este că pămîntul de hrană a gospodăriilor, îi împărțit pe stînjeni de-a lui Ștefan cel Mare”.