EDITORIAL Sărbătoarea bucuriei altora

Ștefan RADU

Plasată între ziua comuniștilor și cea a monarhiei, Ziua Europei (9 Mai) m-a luat prin surprindere. Pînă mai ieri, sărbătoream ba proclamarea independenței, ba sfîrșitul celui mai cumplit război mondial, ba pe toate la un loc. Acum, iată, a apărut un nou motiv de chermeză națională, absolut nejustificat în situația în care ne aflăm. Veselie mare pe bulevard, tarafuri în fața Prefecturii, flori, atleți, stegulețe, copii ai străzii, ghicitoare cu fuste colorate și vorbă pe măsură, bîlci în toată regula! Ce sărbătorim cu imense focuri de artificii, cu spectacole impunătoare și majorete aduse în decor pe vreme de ploaie? Deocamdată am fost lăsați pe-afară, la poarta Europei, pentru că mai avem multe examene de trecut. Restanțieri la mai multe materii, ne paște „reexaminarea de toamnă” și nimeni nu ne garantează că nu vom fi lăsați și repetenți (un prim semnal deja a venit dinspre Germania). Cu toate acestea, firi optimiste (dacă nu inconștiente), nu am scăpat ocazia de a petrece alături de premianți (Cehia, Ungaria, Slovenia, statele baltice…), de cei care, cu seriozitate, și-au atins ținta autoimpusă, fără discursuri triumfaliste, numai bune de servit poporului în campania electorală.

Chiar dacă sărbătorirea cu fast a Zilei Europei ar fi, într-adevăr, legată doar de campania electorală, problema nu mi s-ar părea – deocamdată – foarte importantă. Probabil că în oricare altă conjunctură de putere s-ar fi aflat România, tot așa s-ar fi desfășurat scenariul. Ce sărbătoare națională ar mai fi aia unde administrația se păstrează într-o postură discretă, de simplu administrator al banului public transformat în „sfîrîială de artificii”?!… De neînțeles este, însă, minimalizarea adevăratelor semnificații ale zilei de 9 Mai. Pentru noi, data aceasta este fundamentală deoarece marchează nașterea națiunii române libere și moderne. Discursul lui Kogălniceanu, în Parlamentul de la 1877, a exprimat curajul unui neam care a trecut prin istorie animat doar de ideea de autodeterminare. Atunci era vorba de viață și moarte, nu de împărțirea puterii între grupuri obscure de interese. Și tot despre viață și moarte era vorba și în 1945, cînd se punea punct celui mai mare măcel din istoria omenirii. Asemenea momente nu cred că pot fi aniversate cu taraful de lăutari și haleală de-a moaca prin parcurile patriei. De ce oare s-a ajuns în situația în care doar veteranii de război mai lăcrimează în fața monumentelor eroilor, în fiecare primăvară? Numai memoria lor să fi păstrat, oare, vie semnificația acestei zile? Convertirea acestor simboluri la un „europenism” gratuit, înainte de a fi admiși în selectul grup occidental, seamănă cu un fel de orgie a slugilor de ziua boierului. Ne îmbătăm cu speranța că poate ne văd „ăi mari”, de prin Vest, și le devenim mai simpatici. Fals! Ei așteptă de la noi să muncim mai mult (deci să sărbătorim mai puțin), să fim mai cinstiți și să nu mai credem că politica este cel mai rapid mijloc de îmbogățire. Să te-apuce plînsul, nu alta! Vai de jertfa eroilor neamului!