REPORTER ÎN PIAȚĂ Mătușa Aglaia

Spune c-o cheamă Aglaia și că-i din Letea Veche. Stă rezemată de parapetul de sus al Pieții, iar lîngă ea are o găleată din tablă roșie, cu pete de rugină, iar în găleată o varză murată și o pungă cu pătlăgele și castraveți scoși din butoiul pus în toamnă. Mă opresc și o privesc. Privesc și găleata, iar ea se bucură. O însuflețire subită o scoate din amorțeala în care era, așa, sprijinită de barele de sus. Zîmbește: față bătrînă, riduri, un ochi mai mare ca celălalt din cauza albeții. Vrei să cumperi, maică?! – așa îmi zice. Eu mai stau preț de cîteva secunde, apoi răspund: aș cumpăra, mamă, da’ am și eu acasă varză murată și murături din astea… Acu’ e primăvară și nu se mai caută. Bătrîna pleacă fruntea și-mi mai zice: maică, dă-mi pe ele măcar de-o pîine, atîta, nu-ți cer mai mult, că n-am un ban. Uite, stau aici de dimineață și nimeni nu m-a întrebat nimic, nici măcar controlorii ăștia din piață, le-o fi milă de mine!…

Mătușa Aglaia e singură. Copiii, bătrîni și ei, îs plecați prin cele patru zări, iar omu’ i-a murit cu 30 de ani în urmă. De-atunci, maică, îs văduvă. A murit cînd avea aproape 70 de ani. L-a strîns Dumnezeu, că tare se mai îmbolnăvise, ajunsese de se ruga Celui de Sus să-l ia, și cel de Sus s-a îndurat pînă la urmă de el. Da’ am rămas singură și tare-i greu singură…! Și uite la mîinile astea ale mele, mă spăl, crede-mă, cu săpun de acela de rufe, și tot negre-s și urîte și bătucite, și-mi arată palmele, Doamne, mai mare mila: palme cu degete noduroase, șfichiuite de canale negre, piele bătută, muncită…

Acum a venit pentru prima dată în Piață în această primăvară, că a zăcut aproape o lună. Am crezut că mă duc după Ion al meu, dar Dumnezeu n-a vrut, și acuma am venit. Am cursă gratis, că omu’ meu a fost veteran de război, altfel aș sta îngropată în bojdeuca aceea…

I-am cumpărat varza și murăturile, ba i-am dat să-și cumpere și altceva pe lîngă pîine. Le-am pus, toate, într-o sacoșă din material plastic și le-am dat de pomană celor doi „aurolaci” care-și fac viața lîngă pubela de gunoi… (Eugen VERMAN)