Reprezentanții națiunii maghiare, conducătorii statului ungar, cei ai organizațiilor politice, sindicale și ai instituțiilor militare, responsabilii culturali, ierarhii și slujitorii credințelor religioase ai populației din teritoriile care formează statul maghiar, ungurii din afara granițelor statului respectiv au înalta și cavalereasca datorie de a recunoaște marele adevăr că la sosirea în Panonia a strămoșilor acestora – acele resturi de triburi erau formate din foarte puțini oameni. Noua lor patrie era populată de neamul românilor și cel al slavilor. Triburile slave, inclusiv bulgarii, cotropiseră o bună parte din patria românilor prin războaie devastatoare și crime. Imediat după statornicirea pe văile Tisei și afluenților acesteia, maghiarii – nomazi și lipsiți de mijloacele necesare existenței lor, au început războiul distrugător și nimicitor împotriva românilor și a slavilor. Clericii creștini s-au folosit, cu abilitatea specifică, de forța noilor luptători, cărora li se alăturaseră o parte dintre românii și slavii dornici să se îmbogățească prin jaf și cotropire teritorială și i-au convertit la creștinism pe noii-veniți de peste Carpații Nordici. Creștinare începută înaintea instaurării la conducerea populațiilor unificate a lui Ștefan I. În timpul domniei acestuia a fost extinsă, nu fără groaznice crime și vărsări de sînge, credința creștină la noii veniți. Ștefan I nu a primit coroana regală de la papa Silvestru al Romei. Studierea cu seriozitate a aspectelor coroanei și a documentelor timpului au demonstrat cu fermitate că obiectul respectiv a fost lucrat la mulți ani după moartea pretinsului încoronat.
Regii maghiari, așa cum atestă numeroase documente păstrate în Arhivele secrete ale Vaticanului, au fost vasalii pontifilor Romei. În această situație, suveranii Ungariei au devenit executorii dispozițiilor și măsurilor adoptate la Roma împotriva creștinilor ortodocși și a populațiilor necreștine din partea răsăriteană a Europei. Convertirea n-a fost una lipsită de crime și persecuții. Au fost omorîți foarte mulți români și slavi, pecenegi și cumani. Au curs rîuri de sînge românesc în Panonia, pe coasta Dalmației, în Croația și Slovenia, Serbia și Galiția, Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, chiar și în Moldova și Țara Românească. Peste tot unde au invadat, armatele regale au provocat incendieri de așezări românești, au fost suprimate vieți omenești, s-au produs jafuri și confiscări de bunuri materiale, deposedarea românilor de bunurile strămoșești. Fenomenul a fost însoțit de catolicizarea și maghiarizarea românilor. Religia reformată, prin slujitorii ei, a fost mai crudă și mai șireată în opera de calvinizare și maghiarizare a acelorași români trăitori pe teritoriile cotropite de regi și apoi de împărații habsburgi. Prin politica statului și a religiilor catolică și reformată, românii au fost declarați tolerați și persecutați cumplit în patria lor străbună.
In timpul revoluției din 1848 – 1849 s-a manifestat și mai mult cruzimea maghiarilor. La 7 martie 1848 Metternich a consemnat constatarea: „Astăzi, statele sunt ca niște case care ar fi subminate. Când încep a trosni se și năruiesc cu iuțeala fulgerului. Ungaria revoluționară și dictatura sângeroasă, instaurată de Kossuth prin mari și numeroase crime împotriva umanității s-a prăbușit din cauza nerecunoașterii drepturilor și libertăților naționalităților. Națiunea maghiară, călăuzită de un demagog și provocator, condusă cu ură și răutate împotriva neamurilor conlocuitoare, a vrut drepturi și libertăți numai pentru ea și o cumplită asuprire și exploatare a românilor.Toți conducătorii revoluției maghiare sunt vinovați în fața umanității de omorârea celor aproape 50 000 de români, incendierea și pârjolirea așezărilor românești, provocarea acestora la lupte sângeroase, deși ei n-au dorit decât libertate, dreptate, frățietate cu celelalte neamuri ajunse pe pământul lor strămoșesc”.
Adevărata înfrîngere a oștirilor revoluționare maghiare a avut loc la Seghedin. La 6 august 1849 noul comandant suprem, generalul Dembinsky, a ordonat retragerea către Arad, deși a fost contrazis de ceilalți comandanți. Pretinsa retragere a fost o derută, accentuată la 8 august, cînd a fost dat ordinul de dirijare spre Timișoara. Statul major și armata revoluționară maghiară erau dominate de haosul cel mai cumpliut. La Arad, practic nu s-a petrecut decît încercuirea armatelor maghiare de către cele austriece conduse de Haynan și Romberg și de aliații lor ruși, predarea către ruși a lui Gorgey și a oamenilor săi – 40 000, după care a urmat predarea celor 60 000 de apărători ai fortăreței Aradului, dezamăgiți și demoralizați.
Măsurile adoptate de tînărul împărat Frantz Iosif au fost extrem de aspre. Intre acestea a fost și executarea, la Arad, a unora dintre militarii condamnați.
Nu sîntem adepții suprimării de vieți omenești, dar nici un revoluționar maghiar nu a fost cîtuși de puțin un apărător al românilor. Imprejurările istorice au făcut ca execuția lor să se producă pe pămîntul românesc. Iată de ce nu este absolut obligatoriu ca acțiunile de comemorare a acestora să se petreacă pe locul unde a avut loc executarea lor.
În trecutul său, poporul român a săvîrșit multe fapte umanitare față de popoarele vecine, dar din partea acestora nu au venit decît agresiunea, lipsa de recunoștință. Ungaria a beneficiat de lupta multor români în progresul ei economic, social, politic și cultural. Mulți dintre soldații români au căzut la datorie luptînd pe pămîntul stăpînit de statul maghiar la sfîrșitul celor două conflagrații mondiale. Jertfa lor a fost respectată doar o scurtă perioadă de timp. Cimitirele și monumentele românești au căzut apoi pradă distrugerilor. Multe fapte reprobabile au fost săvîrșite de horthyști pe pămîntul românesc al Transilvaniei. Iată de ce credem că Parcul Libertății de la Arad poate și trebuie să fie un loc de comemorare a eroilor neamului românesc care încă nu și-au găsit cinstirea pe pămîntul străbun. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns