Unul dintre cele mai așteptate și mai mari evenimente ale anului a fost iarmarocul. Era o îmbinare a lumii circului cu cea a negoțului și a tradițiilor populare, specifică pentru așezările românești. Începuturile lui se pierd în negura vremii. Vasile Alecsandri descria iarmarocul de lîngă curtea din Iași, unde scamatori „scoteau foc pe nas, își sfredeleau palmele sau înghițeau săbii”, alții, cu mușchi de oțel, „jucîndu-se cu ghiulele de tun ca niște nuci și ridicînd gogeamite calul în spate”, sau „a stambuliștilor sprinteni și mlădioși ca pisicile, călcînd cu ochii legați printre cuțite și bătînd cu biciușca o biată căciulă și alta, și iar alta, necontenit”. Parte integrantă a iarmarocului era și „menajeria”. Publicul era entuziasmat de dresurile de animale. Un spectacol nelipsit era și cel al ursarilor, specialitate exclusivă a țiganilor. În această hărmălaie a iarmarocului se auzeau cele cîteva tarafuri ale lăutarilor, veniți din cele mai îndepărtate colțuri ale Moldovei.
Dar ce ar fi iarmarocul fără teatrul popular de păpuși?
„Creația teatrului nostru popular de păpuși, scria G.Oprescu, împămîntenit la noi în epoca unei noi conjuncturi de dezvoltare economică și culturală, în care își fac loc spiritul laic și cel critic, rămîne însă o manifestare proprie poporului nostru. Tipurile înfățișate caricatural, situațiile și limbajul sînt produsele simțului ascuțit de observație al poporului nostru. Glume, haosul sînt rodul umorului popular specific, ca și savoarea vocabularului, în care particularitățile lingvistice și jocurile de cuvinte sînt un resort important în declanșarea rîsului”.
Cei mai cunoscuți păpușari la începutul secolului al XX-lea, considerați totodată și cei mai iscusiți, erau Constantin Pinte și elevii săi: Constantin Borțea, Ilie Dobre, Ioniță Gheorghe și mînuitorul transilvănean Ștefan Stabo. Păpușile confecționate din cîrpe și lemn se jucau pe sfori trecute pe după mînă și pe după gît și-i reprezentau pe Marioara și Vasilache, înconjurați de popă, negustorul gras, filfizonul, cucoana „coaptă, sclifosită și sentimentală”, înconjurați de jandarmi.
Între cele două războaie mondiale iarmarocului i se adaugă o nouă curiozitate: iluzionismul. Iluzionismul în frac și joben, cu mănuși albe, făcea să dispară sau să apară bile din nasul sau urechile oamenilor, șiruri nesfîrșite de batiste, desfăcea verigile unui lanț.
La Bacău, așezare la răscruce de drumuri comerciale, iarmarocul a început să fie prezent, anual, de la mijlocul veacului al XIX-lea. Iată cum îl descrie un cronicar al timpului: „Orașul era împănat cu scrîncioabe, dar cele de mîna întîi era acel de la Sandu Bacalu și de la Colțu Bacului… Cel de-al doilea era așezat în ograda grecului Alexe Contescu și avea perdele în față. Aici veneau boierii, boiernașii și cu cucoanele și duducele lor. Se dădeau mai toată ziua în scrînciob pentru a da jos pe un altul care se găsea cu o cuconiță sau duducă frumoasă. Ajungea scaunul la irmilici. Lăutarii nu mai ajungeau, veneau pentru acea zi și din satele apropiate”.
Ziua de iarmaroc pentru băcăuani a fost stabilită de Sf.Petru și Pavel, adică 29 iunie. Locul instalării sale a diferit de-a lungul timpului: în lunca Bistriței, pe „Cîmpul Poștei”, pentru ca în ultimele trei – patru decenii să fie peste podul Bistriței, pe malul stîng, la marginea cartierului Șerbănești. Iarmarocul începea cu o săptămînă înainte de 29 iunie, punctul culminant fiind de Sf.Petru și Pavel. Mai întîi, o întreagă caravană transportînd scrînciobe, cuști cu animale, traversau centrul orașului pentru a anunța că au sosit în oraș. În două-trei zile un adevărat cartier se ridica aici. Erau adevărate ulițe din lemn și pînză pictate cu tot felul de desene menite să atragă cumpărătorii. Din iarmaroc puteai cumpăra cele mai neașteptate lucruri: încălțăminte, îmbrăcăminte, se putea bea bere, vin, sirop natural din trandafir sau zmeură cu sifon, bragă. Vînzătorii îmbiau cu plăcinte, mere murate, covrigi cu susan, halviță, cocoșei, ciubuce, halva, vată de zahăr. Pe grătare mari sfîrîiau de-ți „mutau” nasul cu mirosul, mici și cîrnați proaspeți de porc.
Distracțiile erau pentru toate vîrstele: trageri cu pușca la țintă sau aruncarea cercului în gîtul unei rațe ce plutea într-o balie, încercatul puterii cu barosul, plimbările cu călușeii, trasul cu bărcile ori să-ți încerci curajul într-unul din scrîncioabe. Erai cel mai tare, însă, cînd „te dădeai în Iuj”. Era cel mai mare, cel mai decorat, cel mai luminat scrînciob, care se vedea noaptea de la marginea Bacăului. O fanfară angajată, formată din 20 de țigani, cînta aproape fără întrerupere. Nimeni, seara tîrziu, nu pleca fără o amintire. Fie o statuietă de ghips cîștigată la „Roata norocului”, o oglindă îmbrăcată în hîrtie sau o șapcă de carton cu cozoroc, păstrate apoi acasă cu sfințenie, aproape un an de zile.
De Sf.Petru , în zori, la periferiile Bacăului, pe Bacău-Piatra, Bacău-Focșani, bariera Mărgineni și a Călugării, soseau căruțe cu familii întregi. Venite din toate părțile îmbrăcate în costume naționale să vadă iarmarocul de la Bacău, se producea înghesuială formidabilă, strigătele negustorilor amestecîndu-se cu acordurile alămurilor, iar aerul se umplea de praf și fum. Era o zi de care îți vei aminti tot anul.
În anii ’80 iarmarocul din Bacău a fost desființat. Motivul: oamenii, în loc să prășească ori să secere, pierdeau timpul cu distracțiile. Încercările repetate, de după Revoluție, de a reînvia iarmarocul, au fost modeste și nesemnificative.
Poate că semnalul nostru va reaminti celor în drept să readucă în actualitate ceea ce nu demult era evenimentul numărul unu al anului: „Iarmarocul din Bacău”. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns