Constat că nu se mai trimit vederi. Altădată, în fiecare vară primeam zece sau mai multe. Amicii mă atenționau în felul ăsta cum își petrec vacanța altundeva, departe. Erau bucuroși să-mi împărtășească din impresiile lor. Uneori, în trecere printr-un oraș mai răsărit, se opreau la un chioșc de ziare, luau vederea cu imaginea care li se părea potrivită, improvizau un salut sau o glumă și mi-o expediau. Azi, în chioșcuri, nu se mai găsesc vederi. Nici la poștă, nici în librării. Probabil, fie se tipăresc rar, fie nu se mai tipăresc deloc. Din acest fapt se pot trage mai multe concluzii. Prima e că lumea nu prea mai pleacă „la băi”. Ca să pleci, trebuie să fii bogat. Cine o face, e aprope suspect. Iar dacă cheltuielile de acolo se ridică la 15-20 de milioane pentru un sejur întreg, îi mai arde să scrie vederi! A doua concluzie e că foarte mulți au cam uitat de stilou (o unealtă pe cale de dispariție) și se folosesc de „mobil”. La „mobil” spui ce îți trece prin cap, nesistematizat, adesea nimic: „- Bună!”, „- Cum e pe la voi?”, „- Hai, pa!”. Ca să compui un text de vedere trebuie, pe lîngă deprinderea de a ține un instrument de scris în mînă, să ai și ceva spirit de politețe. Pe căldurile astea spiritul e greoi, stiloul sau pixul transpiră, politețea e evanescentă.
Vîrsta e un privilegiu de care nu trebuie să abuzezi. Dar nici să-l ignori nu e bine. Te arată slab, nesigur, lipsit de fermitate. În ceea ce mă privește, mi-l apăr cu moderație. De pildă, în chestiunea salutului. Între maturi, salutul e un gest voluntar și facultativ. Nu-l pretind și nici nu-l acord celor la care observ o notă de fatuitate sau de aroganță, mai ales la tineri. Chiar cînd sînt foarte bune, nici situația materială, nici situația profesională, nici situația socială nu le scuză impolitețea. Dimpotrivă, le divulgă parvenitismul. Mă întîlnesc destul de des cu asemenea inși, inclusiv în „campusul” universitar. Aferați, preocupați, superiori. Vorba ceea : „Nu le ajungi cu prăjina la nas”. Îi știu ce pot, cît pot, pînă unde pot. Nu mă impresionează nici alurile, nici lucrurile lor.
Ștaiful, atitudinile abstruse, nu reușesc să acopere mitocănia și ciocoismul. Ciocoiul e benevolent, chiar slugarnic, cît are nevoie de tine. După asta, nu te mai vede. Trece cu privirea ațintită în vîrful copacilor. Uneori mă intrigă, alteori mă amuză. Singura întrebare pe care mi-o pun e : „Ce-o fi în capul lui? Numai pleavă și puzderii”?
Pe Calea Mărășești, în dreptul străzii Frasinului, în urmă cu aproape doi ani a fost introdus un semafor. Culoarea sa roșie durează puțin. Consecvent cu disciplina pe care mi-am impus-o, cînd o văd mă opresc. În timp ce aștept să se schimbe, mă simt privit ca un tîmpit de cei care o ignoră. De la țigănușul mucos și murdar, pînă la bărbatul plin de sine care își învîrte cheile pe deget, toți sînt deștepți. Chiar și țăranca ajunsă cu frică pe trotuarul celălalt se întoarce și mă cercetează nedumerită. Scena aceasta e întrucîtva simbolică, prin ea se exprimă o mentalitate. La noi oricine sfidează o regulă se consideră pe sine isteț și îi taxează de proști pe cei ce o respectă. Faptul nu-i recent, ci are rădăcini vechi în trecutul nostru, rădăcini care ies la iveală inconștient, în situații mărunte, precum cea descrisă mai sus. În locul amintit trecerile de pietoni formează un „L”. Sînt rari cei care parcurg ambele laturi. Majoritatea o iau pe „ipotenuză”, adică pe „scurtătură”. Sîntem un popor deprins cu „scurtăturile”.
Cercetînd strada, remarc prețul exagerat pe care foarte mulți din cei cu care mă încrucișez îl pun pe accesorii. Sute de lucruri pocite sînt purtate doar pentru că au etichete străine. Bineînțeles, o mare parte dintre ele sînt false. Într-o singură plimbare văd, de pildă, mai multe bluze „Dior” și genți de mînă „Versace” decît dacă mi-aș purta pașii pe Champs-Elysees. Din păcate, foarte țigănești. Mă frapează, apoi, numărul mare de tricouri cu denumirile unor cluburi obscure, din orașe al căror nume nu e trecut pe hărțile mici, locuri fără celebritate, nici în sport, nici în altceva, sau cu mesaje ridicole. Singurul haz al unor astfel de obiecte e că sînt de aiurea. De unde, adesea nici posesorii lor nu știu întotdeauna prea bine. Pentru ca caraghioslîcul să fie deplin, ochelarii de soare sînt purtați cu timbrele firmelor producătoare. Purtați, e un fel de a spune, căci unii îi țin mai mult în vîrful capului sau pe ceafă. Așa, ca să ne dea gata pe noi ăștia care nu le-am învățat încă rostul!
Constantin Călin
Lasă un răspuns