Constantin CĂLIN
Sînt cărți care te contrariază de la titlul lor. Una dintre acestea, recentă e „Dumitru Alistar – un ilustru cărturar moldovean”, de Marin Cosmescu și Ioan Dănilă (Ed.”Egal”, 2004). „Ilustru” (d.fr.illustre) înseamnă „foarte cunoscut, celebru, faimos”. Or, în ciuda calităților sale, cel despre care e vorba în cartea citată n-a atins în timpul vieții decît o notorietate locală, iar acum este aproape complet uitat: trăiește doar în memoria cîtorva dintre foștii săi colegi și elevi. Așa stînd lucrurile, „ilustru” e un calificativ gratuit, care nu spune nimic și devine, împotriva voinței autorilor, o ironie. Circumscrierea care urmează e, de asemenea, nefericită, căci formula „un ilustru cărturar moldovean” sună ca dintr-o altă epocă, parcă de la începutul secolului XX. Atunci a fi reprezentativ pentru o provincie era o laudă, căci fiecare provincie încă evoca o „țară”. Acum ne raportăm la România și distincțiile de felul acesta sînt percepute ca minimalizatoare. Iată, așadar, că titlul aruncă în derizoriu o intenție bună, aceea de a readuce în actualitate o figură eminentă din trecutul intelectual al Bacăului. Astfel de operații reușesc numai dacă sînt făcute cu spirit critic, după un plan tematic adecvat. Ce avem însă aici? Un „melanj” de texte de textulețe (cele mai multe sentimentale), în mare parte redundante. Nu se vede o selecție și o ierarhizare: d-nii Cosmescu și Dănilă au publicat ce au primit și cum au primit. Se vede, în schimb, izbitor, un anume conformism în dispunerea „materialelor”. La „masa evocărilor” prezidează doamnele Adriana Romedea și Doina Cmeciu, prima prorector, a doua decan, ca la o ședință pe facultate. După ele vin: un profesor universitar, un conferențiar universitar, doi lectori universitari, trei profesori de liceu. Pentru că nu-i cu grade didactice, d-l Paul Grigoriu e așezat pe locul penultim, înaintea unei doamne din Franța! Procedînd așa, cu superstiția rangurilor universitare, cei doi îngrijitori ai cărții îi imprimă acesteia un caracter convențional.
În mod rezonabil, cel îndreptățit să înceapă evocările ar fi fost profesorul Gheorghe I. Simion, care l-a cunoscut o perioadă mai lungă și în împrejurări mai diverse decît ceilalți semnatari, fiindu-i alături pînă și în clipele de dinaintea morții. Succint, un „medalion”, textul său cuprinde cam tot atîtea informații ca și cel al profesorului Cosmescu, întins pe zeci de pagini. El e singurul care menționează existența unor proiecte științifice și literare și, de asemenea, singurul care se referă (chiar dacă fugitiv) la activitatea politică militantă a lui Dumitru Alistar, dublată de o susținută activitate publicistică în săptămînalul „Vremuri noui”, „ziarul de partid” al socialiștilor băcăuani. Concentrate, cu observații interesante despre om și profesor, sînt apoi evocările doamnelor Elena Bulai și Ana Cojocaru. Prima i-a surprins bine unele gesturi caracteristice (felul de a purta catalogul, de pildă) și „scriitura”: „scria ușor, scria mult, frumos, apăsat, cu aplicație, corectînd elegant, cu respect pentru litere”. Cealaltă i-a înțeles și definit just „scrisul”: „Avea un condei alert, scria cu miez, cu dezinvoltură și, mai ales, cu umor atunci cînd (se) cuvenea să fie cu umor, dar și cu rigoare, atunci cînd aborda domenii de strictă specialitate”.
Din seria evocărilor, textul cel mai substanțial, compus într-o notă reflexivă, îi aparține d-lui Nicolae Nicolescu. Fost asistent al său la „Literatură universală” și prieten, acesta mărturisește: „Personalitatea sa a marcat profund cursul vieții mele. (…) De la Alistar am avut multe de învățat: în special, dragostea pentru cultură, pentru școală, pentru oameni”. Valori pe cale de dispariție. Cu tristețea celui care cunoaște din interior „criza sistematică și morală prin care trece învățămîntul de toate gradele de la noi”, d-l Nicolescu se întreabă: „Vor mai fi vreodată majoritari, în școala românească, profesorii din vocație, nu din obligație?” Nu schițează răspunsul, dar simt că se îndoiește.
Ceea ce displace în cartea d-lor Cosmescu și Dănilă e tenta de panegirice a mai multor texte, vorbele spuse în gol, mecanic, inutile. Nu de așa ceva are nevoie posteritatea lui Dumitru Alistar, la treizeci de ani după moarte, ci de o valorizare convingătoare a lucrărilor pe care le-a lăsat. Prin asta ar trebui să se exprime pietatea discipolilor. Afirmațiile generale, aproximațiile nu clarifică nimic. Cineva spune, de pildă, că „lista bibliografică a lucrărilor publicate de D. Alistar include numeroase titluri”. Unde au apărut? Cartea nu oferă însă o asemenea „listă”. Mai mulți vorbesc, iarăși, de teza sa de doctorat ca fiind „monumentală”. Capitolul ales ca dovadă nu lasă să se întrevadă așa ceva. Nu se vede lărgimea concepției. Trebuia deci ales altceva. E revendicată, după aceea (probabil pe drept), traducerea romanului „Pepita Jimenez”, de Juan Valera, dar nu se aduc probe: manuscris, corecturi, corespondență. De ce, oare, n-a fost obținută o declarație de la Andrei Ionescu (sper că trăiește!), al cărui nume figurează pe pagina de titlu sau de la redactorul de carte, pentru a lămuri cazul? Dezlegarea acestei chestiuni e importantă și pentru înțelegerea felului în care traducea Dumitru Alistar. El era, într-adevăr, un poliglot, un romanist (aproape) desăvîrșit, dar ca scriitor „își ieșise din mînă”, nu mai avea răbdarea lucrului pe manuscris. Avea nevoie să fie „stilizat”. După părerea mea, colaborarea sa cu Paul Anghel la traducerea „Crîngului pierdut”, de Rafael Alberti, a fost benefică, atît în plan literar, cît și prin faptul că i-a deschis ușile editoriale. Dar și în legătură cu aceasta se impuneau niște explicații. În fine, aș mai observa că se insistă (exagerat) pe prezențele poetice din „Patrat” și se lasă în umbră publicistica politică, din care s-ar fi putut alcătui o antologie. Fără îndoială, Spiridon Casian (pseudonimul sub care D. Alistar și-a semnat cele mai multe dintre versuri) avea dexteritate, știa să facă un sonet bun, o parodie amuzantă, dar atît. Lirica sa e una abilă, totuși, la 1940, „veche”, despre stări și sentimente consumate. Chiar dacă ar fi continuat, n-ar fi ajuns un poet. Produs al unei inteligențe pătrunzătoare, parodia i se potrivea mai mult. Avea aptitudini mimetice (inclusiv actoricești) și ironie din belșug. În „Cronica apocrifă a lui Dumitrașo Calistru”, modelul e, evident, „Hronicul…” lui Al.O.Teodoreanu. Apropo de „Patrat”, d-nii Cosmescu și Dănilă ar fi trebuit să demonstreze că „fronda” revistei a avut ecouri: unde, cînd, ce fel?
A evoca nu presupune doar enunțarea unui șir de laude și nici măcar revelarea exclusivă a meritelor cuiva, ci fixarea „umanității”, cu „luminile și umbrele” sale, cu luptele dintre aspirații și rigori. În carte, despre „umbre” și „rigori” se pomenește în treacăt, aluziv. Partea dramatică a vieții lui Dumitru Alistar e însă cea care explică limitele sale. Intelectual superior dotat, mobil, cu o remarcabilă celeritate în replici și acțiuni, el – trebuia subliniat – nu și-a depășit totuși condiția de „provincial”. Deși în cele din urmă doctor în Filologie și conferențiar universitar (titlu care în anii ’70 însemna mult mai mult decît înseamnă azi), a rămas în esență profesor de liceu, un „belfer” luminat și simpatic. Statutul dobîndit (cu mari eforturi) în ultimul său deceniu nu i-a modificat prea mult nici orizontul, nici maniera. De ce? Pierduse plasticitatea din tinerețe, se osificase interior. Sociabil la suprafață, era în fond, acum, un singuratic măcinat de probleme. Dincolo de zîmbete, vedeai (dacă aveai ochi să vezi) scepticul, inaderența completă la prezent, ca să nu zic inadaptabilitatea. E curios că pe cei doi autori nu i-a intrigat absența lui din culegerile literare scoase de Casa de Creație și, ulterior, prezența rară în paginile revistei „Ateneu”. Cert, aptitudinile literare și publicistice i se atrofiaseră. Drama sa, ca și a lui Ioan Grigoriu ori Grigore V. Coban, colegi de generație, poate fi definită într-o singură propoziție: n-a avut norocul să fie ce trebuie, cînd trebuie. Categoric, memoria lui (și a celorlalți) trebuie cultivată, dar nu construind cenotafuri din materiale friabile, cum e (în bună parte) cartea recenzată. (O carte care, în fugă spus, păcătuiește și prin cîteva greșeli de franceză, spaniolă și istorie literară românească) Altminteri, adică fără a alege mai întîi lamura a ceea ce au realizat, îi îngropăm a doua oară.
Lasă un răspuns