BAZAR „Mutre acre”

Constantin CĂLIN

Cum să definești ce e o „mutră acră”? E figura celui sau celei care are întipărită pe față senzația de acru-n gură sau care provoacă o asemenea senzație? Și una și alta. Mai ales a doua. O spun din experiență. Străbătînd strada, mă întîlnesc cu destule „mutre acre”. Persoane cu „gura pungă”, oțărîte, cu „bot”, care emană acreală. Îndată ce le zărești, simți că trebuie să-ți îndepărtezi privirea de la ele. Neologistic vorbind, „mutra acră” e mutra patibulară, neliniștitoare, ostilă tuturor. O fi avînd motive, n-o fi avînd? Chiar dacă ți-ar fi prieten / prietenă n-ai cuteza să întrebi. „Mutra acră” respinge. Gustul pe care ți-l dă de la distanță exclude apropierea. De cele mai multe ori, „mutră acră” are legături cu firea persoanei. Unii sînt născuți să fie așa: antipatici, nemulțumiți de ei și de lume. Pădureți pe care nu s-a altoit ideea de bine și de politețe. Dar există și „mutre acre” compuse. Stilul „mutră acră”, adoptat de inși care vor să treacă în felul acesta drept superiori, pretențioși, importanți. O formă de dispreț, acreala lor nu numai că seamănă, dar e curată strîmbătură. Singurul mijloc de a-i neutraliza e să răspunzi acrelii cu acreală. Apoi, în continuare, să zîmbești.

În tot ce fac mă străduiesc pentru normalitate. Normalitatea îmi permite să observ aberațiile despre care scriu uneori în această pagină. Ea începe, adesea, de la privire. Privirea normală e privirea comprehensivă asupra lumii. Nu împunge, nu batjocorește, nu sfidează. E cordială, dreaptă. Curioasă și îndrăzneață cu măsură. Nu caută și nu se agață de ceea ce nu-i trebuie. Își caută de drum. În mulțime te orientezi după privirile celorlalți. Te simți în siguranță lîngă cel cu privirea blajină, ești prudent în apropierea celui cu privirea obraznică, îl ocolești pe cel cu privirea agresivă, încerci să nu-l bagi în seamă pe cel cu privirea sfidătoare. Starea de sănătate a unei colectivități se poate determina și după privirile oamenilor care o compun. Într-un oraș: a oamenilor întîlniți pe stradă. Ce spun acestea? Evocă stări tulburi, contraste puternice, mentalități în schimbare, angoase. Zeci de priviri absente, rătăcite. Zeci de priviri îngrijorate sau umile. Zeci de priviri grăbite, indiferente. Neașteptat de multe priviri triumfătoare. Privirile feroce le întrec în număr pe cele inofensive. Nemulțumiții, cei care se detestă reciproc, instinctual, sînt legiuni. Judecată după acest criteriu, societatea românească își revelă lipsa de solidaritate, tensiunile ce o străbat, confuziile din care încă n-a ieșit.

Sînt nevoit să părăsesc asemenea reflecții pentru că, iată, în dreptul Universității, văd un tînăr cu pălărie de „carbonar”, suflecată într-o parte, hai-hui, înaintînd cu mîna întinsă către un profesor, bărbat în vîrstă, înalt, cu mers de baschetbalist, ușor dezarticulat.

Într-adevăr își dau mîna! Scena mă frapează. Ea e firească doar pentru cine a uitat versul lui Alecsandri: „Atunce colonelul, dînd mîna cu sergentul”. Avem aci regula valabilă și în viața civilă: cel mai mare în grad sau în vîrstă oferă mîna. Cazul contrar generează impresia unei familiarități nesănătoase. Deși îmi displace rigiditatea, evit asemenea abordări. După ce cei doi se despart, îi comentez profesorului cele văzute apoi schimb subiectul. În cele cinci minute cît a durat convorbirea noastră, am fost nevoiți, nu o dată, fie să ne oprim, fie să ridicăm sau să coborîm vocile. Motivul: zgomotele din jur. Mai întîi a trecut un avion și s-au declanșat alarmele cîtorva mașini. Apoi au trecut o salvare și o mașină a Poliției, fiecare cu sirena în funcțiune. Între automobilele de pe șosea, două vîjîiau ca niște motoare de Formula 1. La stop, cînd a apărut galbenul s-au pornit claxoanele. Cei de pe locurile trei și patru erau de-a dreptul furibunzi. Claxonau și înjurau, înjurau și claxonau. O demonstrație de forță. Cînd credeam că în sfîrșit putem vorbi normal, ne-am trezit acoperiți de țipetele unei bande de puști, șase-șapte, probabil „copii ai străzii”, unii cu busturile goale, murdari, dar cu lațele vopsite „blond”. Cinci dintre ei îl anturau pe cel care făcuse rost de un pepene. Un pic abătut, ultimul avea în sacoșa dusă pe spate un radiocasetofon din care răzbăteau manele. Cert, în anumite momente, Bacăul e o „urlătoare”, mult mai zgomotos decît îl recomandă dimensiunile. Un oraș deasupra legilor și normelor de civilizație. Totul e lăsat la bunul plac al unor indivizi abuzivi, isterici, needucați. Sînt zile cînd mă întorc acasă poluat de mizeria sonoră a străzii. Ca să mă calmez, mi-ar trebui o cameră de plută, de felul celei a lui Marcel Proust, pe care din păcate n-o am.