• mai toate ajutoarele trimise din țară pentru sinistrații din Agăș au încăput pe mîna țiganilor • aceștia au simțit că-i rost de făcut bani și le vînd mai ieftin decît la magazinul din sat • adevărații sinistrați abia de-au apucat să ia haine, plapumi sau cîte ceva de mîncare • pînă și țiganii corturari, care n-au avut case înainte, se dau sinistrați și cer sprijinul administrației locale • în timp ce muncitorii lucrează în gospodăriile devastate de ape, proprietarii beau la birtul din comună
Ieri s-au împlinit trei săptămîni de cînd asupra localității Agăș s-a abătut potopul. Trei săptămîni de cînd vieți omenești au fost răpuse într-o secundă, agoniseala de o viață a unor familii a fost luată de viitură. Apele rîului Trotuș și ale pîrăului Agăș, acum doar fire de apă inofensive, au ras tot ce au prins în cale. Cîteva case au fost distruse de rădăcinile de copaci sau bucăți imense de pietre aduse de torenții de pe munte. În zilele acelea, ca să se salveze, unii oameni s-au aciuat în poduri sau pe dealuri, iar cei care nu au mai apucat să scape de furia apelor sînt acum în pămînt.
La trei săptămîni de la potop, în localitatea Agăș normalitatea este departe de a se fi restabilit. Oamenii ale căror case au fost distruse sînt disperați și nu știu ce o să le ofere ziua de mîine. Cît despre cei pe care necazurile i-au ocolit, aceștia stau în crîșmă la bîrfă, la un pahar de vin sau vodcă, și așteaptă tirurile cu ajutoare. Ei sînt, de fapt, cei care au pus mîna pe mai tot.
Psihoza ajutoarelor
Ieri, în jurul prînzului, în centrul satului Agăș era agitație mare. La cele cîteva cîrciumi din centrul satului era o aglomerație cel puțin suspectă pentru o zi de muncă. Oamenii intrau și ieșeau din birt, femeile între două vîrste stăteau la o țigară în bar, iar bărbații în aer liber, pe terasă, la un pahar de vin, o bere sau o țuică. În zece minute, prin crîșmă „La Tuța” s-au perindat cel puțin 30 de persoane. Doar cîțiva au dat repede pe gît paharul cu țuică și și-au văzut mai departe de treburi. Cei mai mulți s-au așezat la stat în curte, la răcoare, să-și savureze licorile bahice, după ce fuseseră trecuți în caietul cu datorii. Un nou tir cu ajutoare trăsese dimineață în fața primăriei, iar lucrurile tocmai fuseseră descărcate într-o cameră special amenajată. În ultimele săptămîni, în Agăș tirurile cu ajutoare au ajuns zilnic, mai ceva decît în ianuarie 90, cînd încărcături din toate colțurile Europei ajungeau în satale românești. De la Sibiu, din Bistrița Năsăud, de la Timișoara, Brașov, Hîrlău, de la Guvern sau din cele mai îndepărtate colțurile țării, titurile au cărat la Agăș mii de saci cu îmbrăcăminte, zahăr, ulei, orez, conserve, apă minerală sau chiar mobilă și aragaze noi. Deși sosirea tirurilor cu ajutoare a devenit ceva firesc la Agăș, oamenii nu mai prididesc să se îngrămădească pentru un plover sau o pereche de pantaloni purtați, ori pentru un borcan de ghiveci. „De trei săptămîni stăm în cămara asta și împărțim ajutoare. Nu se mai termină, tot vin și tot vin, iar oameni care să ceară cîte ceva se găsesc tot timpul”, îmi spune Constantin Tătaru, pe care primarul din Agăș l-a însărcinat cu distribuirea bunurilor.
Țiganii fac bișniță cu ajutoarele
Imediat cum s-a răspîndit vestea că au venit ajutoarele, în zona primăriei populația mai bronzată și-a făcut apariția în cîteva minute. „Își trimit copiii să stea prin fața primăriei și le dau cîte un telefon mobil. Cum vine tirul, cum dau telefon acasă și se adună toată colonia de țigani la primărie. Merg cu căruțele, și unii se așează de zece ori la rînd să ia ceva. Cînd pleacă spre casă, au căruțele pline. Balcoanele și beciurile lor sînt ticsite cu baxuri de conserve, apă minerală și haine”, spune vînzătoarea unui magazin situat în apropierea coloniei de țigani, supărată că, de cînd cu ajutoarele, vînzările au scăzut drastic la alimente.
Țiganii care cară ajutoare acasă au ajuns la concluzia că ar fi cazul să scoată și ceva foloase de pe urma dramei celor loviți de viitură. Așa că vînd ajutoarele. Apa minerală Borsec la peturi de doi litri luată gratuit de la primărie o vînd cu 10.000 de lei bidonul, iar baxul se dă fie pentru 50.000 de lei, fie o sticlă de vodcă și un pachet de țigări. Și conservele, sticlele de ulei sau pungile cu zahăr au fost transformate în monedă de schimb. Spre exemplu, un borcan de ghiveci sau unul de mazăre care în alimetară costă 25.000- 30.000 de lei îl poți cumpăra în Agăș, dacă știi unde să mergi, cu 10.000 de lei. „Iar dacă te tîrguiești mai mult iei două borcane și cu zece mii de lei”, mă asigură vînzătoarea.
Indignarea femeii tinere crește cu fiecare cuvînt al conversației. „Știți ce este cel mai dureros ?! Că profită de necazul oamenilor care au fost inundați. La ei, în colonie, nu a fost absolut nici unul inundat. Toți sînt bine sănătoși, dar acum se dau sinistrați. Stau la rînd și vînd ajutoarele, iar cei care au nevoie de ele nu prind mai nimic. Oamenii au treabă în curte, să-și facă curat, nu au timp de stat la primărie, să vadă cînd vin ajutoarele”, încheie femeia.
„Îs sinistrat, cum să nu fiu!”
Pe Brătianu Stănescu l-am întîlnit ieri, în jurul orei 14,00, pe drumul care iese în șoseaua principală din spatele primăriei. Cu un țînc care strunea caii din căruță, bărbatul de etnie rromă tot îngrămădea niște saci în coșul căruții, poate – poate face ceva mai mult loc. Avea cinci-șase saci cu haine și cîteva cutii și tot venea să mai arunce în căruță cîte un pulover sau o pereche de pantaloni. Treaba n-o făcea însă singur. Era ajutat de o puștoaică care stătea la rînd în spatele primăriei. „Îs sinistrat, cum să nu fiu! Mi-a luat apa casa, cum să nu mi-o ia, daca a venit atîta de mare”, mă asigură țiganul, după care începe să-mi ceară bani ca să cumpere o pîine, să dea de mîncare la puradei. Cînd îl întreb cum arăta casa și ce s-a ales de ea, țiganul îmi spune că, de fapt, stătea într-un cort pe malul apei, undeva mai la vale. Dar, de frică, după indundații, cele zece familii de țigani căldărari care vara colindă județul în lung și-n lat s-au retras la Palanca, pe malul apei, că acolo e mai sigur. „Am luat mai multe ajutoare, să le dau la toți, că n-avem de nici una. Ce să-i faci, e greu în ziua de azi”, îmi explică bărbatul. Pleacă imediat de lîngă mine și mă lasă vorbind singură, după ce aude că o dubă cu ajutoare venită de la Bacău, „di la Betania”, nu le mai împarte în fața primăriei, ci mai la vale, lîngă biserică, unde apa a făcut ravagii în gospodăriile oamenilor.
Adevărații sinistrați habar nu au ce li se va întîmpla
Și Maria Merlușcă știa ieri, la prînz, că în sat au venit tiruri cu ajutoare, dar vestea a lăsat-o impasibilă. Femeia trebăluia prin casă, de fapt prin singura încăpere care a rezistat viiturilor, bolovanilor de pe munte și buturugilor. „Le tot mut de ici colo, că altceva nu am ce să mai fac, dar ca să fac lumină, nu mai am cum. Tot dau în fiecare zi cu mătura să scot nisipul din odăi, că mîlul a fost de mai mare de jumate de metru în casă. De fapt, nisipul l-am scos de mult, dar acuma îmi fac de treabă”, spune femeia, iar ochiii încep să-i joace în lacrimi în momentul în care își aruncă privirea spre lucrurile adunate grămadă în casă. Toată adunătura de o viață a femeii s-a dus pe apa Agășului. Casa este situată aproape de șosea, mai în vale, iar toată apa care a fost adusă de pe munte s-a transformat într-un lac în gospodăria ei. Butucii și pietrele au spart pereții casei, iar forța viiturii a săpat pe sub casă , jumătate rămînînd practic suspendată.
Nu mai are nici o orătanie din cele 20 de găini, trei curci și cîteva rațe. Vaca a vîndut-o zilele trecute „pe nimica toată, că nu mai aveam cu ce să o țin. Am dus-o pe la vecini vreo două săptămîni, dar acuma am zis să o vînd, că nici fînul pentru iarnă nu mai aveam unde să-l pun”, spune femeia, care de trei săptămîni doarme și mămîncă la o soră de-a ei. Singura încăpere în care mai poate sta este o anexă făcută mai recent la casă, dar nu-i este de nici un folos, de vreme de acolo nu încape nici măcar un pat. În restul casei, lucrurile care au stat zile bune în mîl au fost adunate grămadă ca să fie cît de cît protejate, deși prin pereții rupți bate vîntul și ploaia. Pe prispă zace aruncat într-un colț un sac cu haine, probabil de la ajutoare. „Mi-au trimis și mie niște haine, da’ nu de asta am eu nevoie. Am eu hainele mele, așa mîlite cum sînt, da le spăl și le port. De la ajutoare singurul lucru care mi-a fost bun a fost o plapumă, de care chiar aveam nevoie, că din casă nu mai puteam folosi nimic, toate îs pline de mîl”, spune Maria Merlușcă.
Vine în fiecare zi în ceea ce era cîndva gospodăria ei, dar care acum s-a transformat într-un șantier din care excavatoarele nu mai pridisesc să care nisipul. Buturugile și pietroaiele zac și acum în perete, pentru că nici măcar muncitorii nu au reușit să le urnească de acolo. „Nu știu ce se va întîmpla nici mîine, da’ la iarnă. A fost vorba că la cei mai afectați le face casă, dar eu nu știu mare lucru. Nu am relații, nu mă duc să stau toată ziua la primărie. Habar nu am unde o să dorm la iarnă sau cum o să fie. În ziua de azi, dacă ai cunoștințe, faci treabă. Cum eu sînt singură și nu mă ia nimeni în seamă, stau și eu acasă și aștept să văd ce se întîmplă”, încheie, nu prea încrezătoare, femeia care, la 65 de ani, a rămas fără toate lucrurile pentru care a muncit o viață.
Muncitorii lucrează, țăranii stau la birt
După ce am vorbit cu femeia și vecinii care au fost afectați, am luat drumul Comăneștiului, să revenim în Bacău. În fața primăriei era aceeași agitație ca și la prînz, iar cîrciumele deveniseră de-a dreptul neîncăpătoare. Pe marginea drumului și pe albia rîului încă se mai vedeau urme ale inundațiilor, bucăți de copaci sau chiar buturugi întregi, dar și pietre de cîțiva metri cubi. Doar cîțiva muncitori îndurau razele puternice ale soarelor și mai degajau terenul. Iar povestea pare să se repete de zile bune, de vreme ce autoritățile au ajuns la concluzia că militarii trebuie să plece din sat, poate, poate vor mai ieși și țăranii la muncă. (Costinela BREAHNĂ)
Lasă un răspuns