– Dom’ învățător, nu știu ce să mă mai fac cu Ion al meu! Toată ziulica cotrobăiește prin toate rîpele. A adunat în hambar o grămadă de oase și chetre, de nu mai am unde pune sacii cu porumb!
Învățătorul Albu zîmbi. Ionică Simionescu era cel mai bun elev al lui. Îi știa firea iscoditoare. În „excursiunile” cu clasa, el se dovedise un adevărat cercetător. De aceea îl iubea și ținea mult la el. Tocmai venise la părinții lui, să-i sfătuiască să-l lase să plece la „școli înalte”.
– Domnule Simionescu, zise învățătorul, punîndu-și pălăria pe cap, la plecare, băiatul dumneavoastră va fi, într-o zi, nu numai mîndria satului Fântânele, a Bacăului chiar, ci a întregii Românii!
Cîtă dreptate a avut acesta! Ion Simionescu a devenit unul dintre cei mai mari geologi și paleontologi ai României, dar și o autoritate în materie pe plan european. Nu mai puțin de 100 de lucrări de stratigrafie și paleontologie aveau să-i încununeze cariera științifică, printre care: „Studiul neocomionului din bazinul Dâmbovicioara” (1898), „Studii geologice și paleontologice în Dobrogea” (1906-1912), „Fauna sarmatică din România” (1940). La aceste mari lucrări se adaugă o impresionantă activitate de popularizare a științei. Broșuri, articole, în număr de 2.000 și un șir impresionant de conferințe arată cît de neobosit era și dorința sa de a face cunoscute în cele mai îndepărtate colțuri ale țării fauna și flora României.
A fost profesor universitar la Iași, apoi la București. Studenții săi își amintesc cu plăcere de prelegerile sale, care țineau „țintuit” auditoriul ore bune. Un student, pe atunci, care absolvea cursurile profesorului Simionescu, însemna o garanție pentru viitor din punct de vedere profesional, dar și moral. Demnitatea de profesor pe atunci era mai presus de orice. Nimănui nu-i trecea prin gînd să pună „o pilă” la „domnul profesor Simionescu”. Acesta ar fi luat-o ca o mare jignire.
De luat aminte!
Pentru întreaga activitate științifică și didactică, Ion Simionescu este ales membru al Academiei Române, ca apoi să fie ales în unanimitate președinte al ei.
În anul 1943, academicianul Ion Simionescu a împlinit 70 de ani. Toată viața nu și-a uitat locul unde a văzut lumina zilei. A dorit să-și revadă satul, biserica – o capodoperă medievală – unde fusese botezat, prietenii, rudele. Cu puțin înainte de începerea școlilor o trăsură intră pe ulița mare a satului și apoi la o casă bătrînească acoperită cu șindrilă. Soarele blînd de toamnă mîngîia ciorchinii copți de struguri, gutuile galbene și florile din grădinițe.
– Bine ați venit acasă, domnule academician!, zise preotul Cunescu, care venind în fugă era gata să se împiedice.
– Bine v-am găsit, oameni buni! Am sosit la Bacău pentru cîteva conferințe și am găsit de cuviință să trec și pe la casa bătrînească. La acea dată casa, curtea, și chiar împrejurimile păreau neschimbate. Academicianul Ion Simionescu deschise ușa hambarului. Zîmbi, gîndindu-se că, odată, de aici au plecat pornirile sale pentru paleontologie… Aici, învățătorul său i-a îndemnat pe părinții săi să-l ducă la „școli înalte”… Din păcate, avea să fie ultima sa vizită. Peste cîteva luni, în ianuarie 1944, în plin război, profesorul Ion Simionescu se stinge din viață în urma unui infarct miocardic. Urmașul său la înaltul for științific, profesorul D. Gusti, avea să spună: „A dispărut un mare fiu al Bacăului…” (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns